Mă uit cu atenţie în urma paşilor mei. Au trecut... s-au risipit mii de clipe... departe. Aproape am uitat cine sunt... aşteptând. Am aşteptat să vină prima vacanţă, nota la lucrare la mate; am aşteptat primăvara, să treacă ploaia, să încep liceul, să iau permisul de conducere, să am primul iubit; aştept să-mi iau o motocicletă, să găsesc acea persoană specială pe care s-o iubesc, să termin facultatea, să mi se nască primul copil, să trăiesc şi să mor, apoi...

Unele lucruri s-au întâmplat, dar în goana mea am trecut mai departe, aşteptând... şi acum aştept...
Oare trăiesc?

Sunt în stare să privesc azi cerul şi să mă bucur de strălucirea stelelor? Sau de un cântec de pasăre? Sau de un zâmbet?
Alerg în fiecare zi... poate... prea departe în lumea viselor mele. O alergare nebună spre nicăieri. Voi putea oare să-mi asum riscul de a mă bucura de această clipă?