Întîia trimitere a lui Pavel (Romani 6.1-14) se referă nemijlocit la problema luată în discuţie. El întreabă: dacă harul se înmulţeşte acolo unde se înmulţeşte păcatul, atunci de ce să nu păcătuim atît cît putem, astfel încît să-i dăm lui Dumnezeu posibilitatea de a revărsa mai mult har? Cu toate că un asemenea raţionament poate părea de-a dreptul pervers, au fost creştini care să adopte logica vicioasă a unei astfel de gîndiri. Un episcop din secolul al treilea a fost uluit să-i vadă pe martirii evlavioşi ai credinţei petrecîndu-şi ultimile nopţi în beţie, bairamuri şi promiscuitate. O dată ce martiriul avea să-i facă desăvîrşiţi, gîndeau ei, ce mai poate conta dacă îşi trăiau ultimile clipe păcătuind? Iar în Anglia lui Cromwell, o sectă extremistă cunoscută sub numele The Ranters (Predicatorii) descoperise învăţătura aşa-numitei "sfinţenii a păcatului". Unul dintre conducătorii acestei secte avea să arunce blesteme vreme de o oră din amvonul unei biserici londoneze; alţii se îmbătau şi huleau public.

   Pavel nu are timp să discute asemenea complicaţii etice. Pentru a le invalida, porneşte de la o analogie fundamentală care distinge net între moarte şi viaţă. "Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?", întreabă el, nedumerit. Nici un creştin înviat la o nouă viaţă n-ar avea de ce să tînjească după mormînt. Păcatul răspîndeşte izul putred al morţii. Cine şi-ar dori aşa ceva?

   Simbolistica pregnantă a distincţiei între moarte şi viaţă utilizată de Pavel nu e în măsură să convingă definitiv, însă, dat fiind că imoralitatea nu emană cu necesitate miasmele morţii - sau, cel puţin, nu pentru simţurile fiinţei umane. Abuzul de har reprezintă o ispită cît se poate de reală. O lectură fugară a anunţurilor de mică publicitate din paginile oricărei reviste ne supune unei avalanşe de ispite către poftele trupeşti, lăcomie, invidie, trufie, suficient cît să facă din păcat o realitate de-a dreptul atractivă. Asemenea porcilor înghesuiţi în ferme, suntem încîntaţi să ne putem bălăci în noroi.

   În plus, deşi creştinii pot să fi "murit faţă de păcat", cel puţin teoretic, aceasta pare să revină neîncetat la viaţă. Unul dintre prietenii mei care conducea o şedinţă de studiu biblic în legătură cu pasajul respectiv a fost abordat, la sfîrşit de o colegă întru totul nelămurită. "Se spune aici că am murit faţă de păcat", observă ea. "Însă păcatul pare foarte viu în viaţa mea". Pavel, un om realist, a înţeles foarte bine despre ce este vorba, altfel nu ne-ar fi sfătuit în cuprinsul aceluiaşi capitol:"Socotiţi-vă morţi faţă de păcat" şi "Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor."

   E.O.Wilson, un biolog de la Harvard, a efectuat un experiment oarecum ciudat care poate fi, la fel de bine, adus ca exemplu în sprijinul demonstaţiei lui Pavel. Constatînd că furnicile au nevoie de cîteva zile pentru a recunoaşte rămăşiţele suratelor moarte, a tras concluzia că furnicile percep moartea prin intermediul mirosului, iar nu pe cale vizuală. O dată ce trupul unei furnici începe să se descompună, celelalte îl transportă numaidecît în afara muşuroiului, părăsindu-l într-o grămadă de gunoi. În urma unor repetate teste, Wilson a identificat stimulul chimic ca fiind acid oleic. Îndată ce furnicile percepeau mirosul acidului oleic, purtau cadavrul afară; nici un alt miros nu le provoca vreao reacţie. Instinctul acestora se dovedea atît de puternic încît pînă şi bucăţelele de hîrtie pe care Wilson le impregnase cu acid oleic aveau să fie îndepărtate cu conştiinciozitate şi depuse în cimitirul furnicilor.

   Ca o ultimă probă, Wilson a picurat acid oleic pe trupurile unor furnici vii. Evident, aveau să fie înşfăcate şi luate pe sus, cu picioruşele şi antele zbătîndu-se în semn de protest, spre cimitir. Lăsate acolo, asemenea unor "morţi vii", victimile se curăţau, indignate, de subsatanţa criminală înainte de a se întoarce în muşuroi. Dacă rămînea vreo urmă de acid oleic, se vedeau din nou fără întîrziere prinse şi aruncate în cimitir. Pentru a fi acceptate în muşuroi trebuia să prezinte, exclusiv în temeiul mirosului, certitudinea că sunt vii.

   De fiecare dată cînd citesc prima trimitere a lui Pavel din Romani 6 îmi aduc aminte de imaginea acestor furnici "moarte", însă pline de viaţă. Pînă şi mort, păcatul se încăpăţînează să se strecoare înapoi între cei vii.