În ultimul capitol am luat în considerare acei oameni care sunt nefericiţi şi care nu se pot bucura cu adevărat de viaţa creştină deoarece eşuează în păstrarea unui echilibru între minte, inimă şi voinţă. În prima Epistolă către Timotei, Pavel vorbeşte despre aceasta, şi spune că trebuie să "păstrăm credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mîna Satanei ca să se înveţe să nu hulească" (1 Timotei 1.19,20). Lipsa echilibrului nu e doar una dintre cauzele principale ale nefericirii, ci şi ale eşecului şi ale poticnirii în viaţa de credinţă.

   Acum există unii pe care aceste lucruri îi uimesc. Ei au o perspectivă volubilă, superficială asupra creştinismului ce afirmă că atît timp cît o persoană a semnat un card de decizie pentru a deveni creştin, trebuie să fie deci perfect fericit. Dar, după cum o arată clar experienţa şi istoria Bisericii, este departe de a fi adevărat şi, dacă am adoptat această perspectivă superficială, curînd vom avea probleme. Realitatea este că întotdeauna există creştini care se află în impas din diverse motive, şi, citind epistolele Noului Testament nu se poate să nu îţi dai seama de adevărul spuselor mele. Dacă a crede şi a accepta în mod simplu mîntuirea înseamnă totul, atunci aceste episole nou-testamentare nu ar fi fost necesare, şi, într-un sens, nu ai avea nevoie nici de biserică. Oamenii ar fi pur şi simplu mîntuiţi şi ar merge mai departe fericiţi în restul vieţii lor de creştini. Însă există multe dovezi că nu este aşa. Oamenii aceştia din Noul Testament crezuseră şi deveniseră creştini, şi cu toate acestea, a fost nevoie ca aposolii Pavel, Petru, Ioan şi alţii să le scrie epistole deoarece se aflau în dificultate într-un fel sau altul. Erau nefericiţi din diferite motive, nu se bucurau de viaţa de credinţă; unii erau tentaţi să se uite înapoi la viaţa din care fuseseră salvaţi, alţii erau grav ispitiţi, iar alţii crud persecutaţi. Astfel, chiar existenţa epistolelor Noului Testament ne arată că nefericirea este o stare care îi afectează pe creştini. În faptul acesta, este aşadar un gen ciudat de mîngîiere, care totuşi este real. Dacă cineva care îmi citeşte cuvintele e în încurcătură, daţi-mi voie să spun: Faptul că eşti nefericit sau tulburat nu este o indicaţie a faptului că nu eşti creştin; aş merge mai departe şi aş spune că dacă nu ai avut niciodată nicio tulburare în viaţa ta de credinţă, mă îndoiesc destul de mult că eşti creştin. Există un asemenea lucru ca o pace falsă şi credinţa în iluzii. Noul Testament şi istoria Bisericii de-a lungul secolelor aduc o mărturie elocventă asupra faptului că aceasta este "lupta credinţei", şi a nu a avea parte de necazuri în sufletul tău este, deci, departe de a fi un semn bun. Este un semn serios că ceva este radical greşit, şi există un motiv înteimeiat pentru a susţine aceasta. Din momentul în care devenim creştini, intrăm în atenţia diavolului. Aşa cum L-a asaltat şi L-a  atacat pe Domnul nostru, aşa asaltează şi atacă întreg poporul Domnului; "priviţi ca o mare bucurie", spunea Iacov, "cînd treceţi prin felurite încercări" sau ispite. Aşa este dovedită credinţa voastră, pentru că nu este doar un test al credinţei, într-un sens este şi o dovadă că aveţi credinţă. Tocmai pentru că Îi aparţinem Lui, diavolul face tot posibilul să ne tulbure şi să ne necăjească. Slavă Domnului că nu ne poate jefui de mîntuirea noastră, dar deşi nu ne poate lua mîntuirea, el ne poate face nefericiţi. Dacă suntem destul de nebuni să îl ascultăm, el ne poate limita în mod serios bucuria mîntuirii. Iată ce încearcă să facă în mod constant şi de aceea noi, la rîndul nostru, avem aceste învăţături şi indicaţii în epistolele Noului Testament.