Săptămana acesta am avut ocazia să vorbesc cu un băieţel care şi-a pierdut telefonul mobil. "Şi aceasta nici nu ar fi fost chiar aşa de grav" spunea el,"dacă nu aş fi investit în el toţi banii pe care i-am primit cu diverse ocazii" - respectiv, l-a reparat, i-a încărcat creditul şi asta cu doar câteva zile înainte de a-l pierde.

   Ceea ce m-a marcat pe mine din această experienţă a fost durerea lui: profundă, sufletească, ca o rană proaspată, necicatrizată, care mi-a amintit de momentele în care nu mai puteam păstra aproape (nu neaparat lucruri cât oameni dragi) şi cu inima frântă îi punem în mâna lui Dumnezeu încă odata şi încă odată. În agonia durerii a fost mângâietor să meditez la o poveste din Vechiul Testament. Este vorba despre o femeie de caracter şi cu o puternică încredere în Dumnezeu din poporul Israel, care rămâne însărcinată şi naşte un băieţel exact în vremea în care faraonul Egiptului a dat poruncă, pentru fiecare băiat care se năştea în poporul Israel să fie omorât şi aruncat în Nil. Ea nu a ascultat de această poruncă şi a ţinut aproape de ea pe băieţelul Moise până la vârsta de 3 luni. Apoi, nu ştiu din ce motive nu l-a mai putut păstra ascuns. Mama aceasta, ia un coşuleţ de papură îl unge cu lut şi smoală, aşează în el pe Moise şi apoi dă drumul coşuleţului pe apă. În acel moment, (cred eu)  l-a aşezat fix în mâna lui Dumnezeu, pentru că este imposibil să pună propriul bebelaş de 3 luni să plutească pe apă, între trestii chiar dacă nu ar fi avut o credinţă puternică.

   Am apreciat întotdeauna cum a cunoscut ea momentul în care a trebuit să dea drumul bebeluşului. Cred că dacă eu aş fi fost într-o situaţie similară aş fi ţinut copilaşul până mi l-ar fi descoperit, şi mi l-ar fi luat ei...m-aş fi gândit la posibilitatea ca egiptenii să nu îl găsească pe moment, apoi să se schimbe legile şi Dumnezeu să îl salveze în felul acesta.

   Dar pentru că a înţeles momentul în care a trebuit să renunţe, şi să aşeze ceva pe braţul lui Dumnezeu, încrederea i-a fost răsplătită deasupra aşteptărilor ei: fiica Faraonului a găsit pe Moise şi l-a dăruit pentru îngrijire chiar mamei lui. Iar acum, această mamă credincioasă îşi poate creşte copilul liniştită, pentru că Dumnezeu nu a găsit braţe mai de încredere pentru a creşte pe eliberatorul poporului Israel!

   Pierderile au făcut parte din viaţa oamenilor Scripturii - găsim situaţii în care nu au mai avut putere să ţină aproape anumite lucruri şi atunci a trebuit să "le dea drumul pe apă", sau "să le pună pe un altar", sau "să le dea uitării din mintea lor " – Avraam, un model de om al credinţei, a trebuit să pună pe altar pe fiul său pe care îl iubea şi pentru care a aşteptat foarte mult; Ana a trebuit să renunţe la fiul ei Samuel; Estera la poporul ei, poporul Israel la Egipt, ucenicii la confort, familie, casă etc... lucruri pe care ni le cere uneori Domnul, altele pe care ni le cer legile, oameni dragi care pleacă pur şi simplu...unii nu mai pot rămâne, alţii nu mai vor...iar noi rămânem cu inima pustie.

   M-a impresionat felul în care Iosif a abandonat ceea ce nu ar fi crezut că va putea lăsa vreodata în urmă vreodată. Iată cuvintele lui:"Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu"(Genesa 41:51). A reuşit în sfârşit să dăruiască de la el pe cei care l-au abandonat. Apoi i-a primit înapoi, dar altfel...acum ei se numeau înaintel lui: "suntem robii tăi". (Genesa 50:18)

   Pierderile fac parte din viaţa noastră ...ce facem cu acele lucruri pe care nu le mai putem păstra? Le strângem la piept, ne agăţăm de ele cu disperare? Sau le încredinţăm cu toată durerea nostră în mâna Acelui care "are putere să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea?" (2Tim. 1:12). Şi care este "ziua aceea"? Domnul ştie...poate ziua când ne va da darui înapoi, poate va fi ziua în care Îl vom întâlni pe Dumnezeu în cer, sau poate ni le va dărui înapoi chiar aici pe pământ!

   Jim Elliot, un misionar omorât de indienii auca pe care inima lui îi iubea foarte mult a scris: "nu este nesăbuit cel care renunţă la ceea ce nu poate păstra, pentru a câştiga ceea ce nu are cum să piardă."  El a pierdut ceva ce nu putea păstra – viaţa lui fizică, pentru a câştiga ceva ce nu mai are cum să piardă: viaţa eternă cu Domnul!

   Ce să facem atunci cu pierderile noastre? Ce să facem cu locurile rămase goale în inimă, care pe zi ce trece devin tot mai mari până ce ne înghit cu totul speranţa, apoi viaţa? Le putem plânge – dureri sufleteşti, răni proaspete necicatrizate, care pe mulţi i-a condus la fapte rele, egoiste... care au produs răni, au săpat în obrazuri trăsături de disperare, de urâţenie... de durere... sau le putem preda în mâna lui Dumnezeu. Din experienţă proprie ştiu că atunci când îi dăruim lui Dumnezeu pierderile, El vine şi umple cu prezenţa Lui tot golul produs de durere. Şi ne aduce speranţă în suflet. Dar nu speranţa că vom primi ceva înapoi ci o speranţă mult mai mare: accea că Domnul este răsplata noastră cea foarte mare! (Genesa 15:1) şi de atunci poate să ni se ia orice lucru care ne înconjoară şi care s-ar putea lua...vom învăţa că nu acel lucru, nici celelalte, ci Domnul este suficient pentru a trăi o viaţă de victorie.