Tânărul, şi-a ridicat ochii spre cer! Soarele apuse de ceva vreme, iar servitorii care îl slujeau la munca câmpului se manifestau deja plini de nerabdare; aşa ca adună oamenii, strânseră uneltele, hainele şi tot ce adusesera cu ei le încărcară pe spinarea animalelor şi porniră încet spre casă.
Deoarece slujitorii erau obosiţi îşi continuau drumul în linişte. Această linişte îi făcea bine tânărului, deoarece îl încuraja să mediteze, lucru care îi plăcea foarte mult.


A mai trecut o zi de muncă şi abia aştepta să ajungă acasă. Deja parcă vedea zâmbetul plin de mulţumire de pe faţa tatălui său şi parcă simţea căldura braţelor lui. Tatăl său îl iubea, îl iubea pentru că era un fiu de încredere...şi se pricepea aşa de bine la lucrul câmpului încât a pus în mâna lui toată această muncă...era fiul care niciodată nu i-a călcat porunca (Luca 15:29). Era mândria tatălui! Oamenii îl lăudau, toţi aveau cuvinte frumoase de spus despre acest fiu. Este totul bine însă lucrurile nu au fost dintotdeauna aşa!

El mai avea un frate-mai mic. Acesta era durerea tatălui! Încă de mic nu a ştiut să preţuiască casa părintească şi nu i-a plăcut munca. Atunci când toţi mergeau la câmp, el nu se putea trezi dimineaţa şi nici nu era de mirare că noaptea se întorcea târziu acasă după petrecerile unde îşi întâlnea prietenii. Avea mulţi prieteni şi nu îi plăcea să lipsească atunci când putea să îi întâlnească până la miezul nopţii în diferite locuri.
Fratele mai mare ştia cel mai bine câte lucruri rele făcuse familiei acest frate mai mic a lui şi nu putea nici cum să îl ierte, avea inima plină de amăraciune, şi durere când se gândea la fratele lui. Dacă s-ar fi schimbat, ar fi devenit ca şi el...harnic, responsabil poate ar fi putut spune şi altora că el mai are un frate mai mic acasa, însă nici vorbă aşa fără să se schimbe. Nu înţelegea de unde puterea tatălui de a-l privi în fiecare moment ca pe un adevarat fiu.

S-a întâmplat ceva incredibil, însă, într-o seară după ce s-a întors de la munca câmpului l-a gasit pe tatăl lui tacut şi trist. Slujitorii i-au şoptit ca era aşa trist de dimineaţa când s-a trezit fratele mai mic şi i-a cerut să îi dea „partea de avere ce i se cuvine"(Luca 15:12). Tatăl i-a spus că i-o dă cu bucurie în fiecare moment pentru ca nimeni nu va lua ce este a lui, însă şi-ar fi dorit ca acest fiu să aştepte până când avea maturitatea să o administreze cu înţelepciune. Pentru că fiul era neclintit în cererea lui tatăl a împărţit averea...Aceasta era prea mult pentru fiul credincios al tatălui, nu înţelegea de unde avea fiul mai mic parte de avere...nu cheltuise destul fara sa muncească în schimb nimic...din bugetul cui cheltuise? Simţea că îl urăşte şi mai mult de data aceasta pe fratele lui. Tatăl său a făcut o nedreptate acum...se simţea neîndreptăţit şi se comporta ca atare. Nu putea sa spună nimic rău din pricina tatălui său pentru că îşi iubea tatăl şi îl slujea din dragoste, şi era convins că vorbele lui îl vor îndurera şi mai mult. Însă era aşa nervos si îşi ţesea în minte tot felul de planuri de a convinge inima tatălui său că acest fiu nu merita aşa de mare parte de avere.
S-a dovedit însă că nu mai era nevoie să demostreze nimic pentru că după numai câteva zile fiul cel mic şi-a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată (Luca 15:13). Aceasta a fost un moment greu pentru familia lui în special pentru tatăl lui care a rămas cu privirea aţintită spre zare aşteptând ceva ilogic şi imposibil de realizat: reîntoarcerea fiului plecat.

Dragostea aceasta paternă, infinită nu o placea şi nu o înţelegea fiul rămas acasă, ascultător. El era uşurat, simţea că din toată povestea nu pierduse nimic, dimpotrivă câştigă liniştea... a fost într-adevăr supărat pentru că primise fratele lui asa de mult în comparaţie cu cât merita, dar bine că a plecat cu avere cu tot. Nu avea cu cine să îşi împărtăşească gândurile acestea dar era mulţumit şi asta era bine. Gata se sfârşise cu resentimentele şi gândurile întunecate fratele iresponsabil a primit ce merita, acum să vadă şi el ce gust are greul pentru că i-a fost tare bine acasă.


Câtăva vreme nu a aflat nimic de fratele mai mic, pentru că nu a mai dat nici un semn de viaţă, dar după un timp cineva i-a spus că fratele lui trăieşte o viaţă destrabălată.(Luca 15:13) Această veste nu îl mişcă pe fratele resposabil şi harnic în nici un fel pentru că el se aştepta că îşi va cheltui totul pe distracţii, un ban nemuncit nu este preţuit. Apoi veştile au început să vină din ce în ce mai des şi mai rele: a auzit că petrecăreţul lui frate a cheltuit tot până la ultimul bănuţ, iar ţara în care locuia ca străin sărăcise mult, şi fiul risipitor a început să ducă lipsă. Ultimul zvon care a ajuns la urechile lui era că fratele lui a găsit bunăvoinţă la un străin care l-a trimis pe ogoarele lui pentru ca să îngrijească de porci. (Luca 15:14-16). În sfârşit a primit ce merita se gandea fratele lui mai mare, deşi în adâncul sufletului îi era mila de fratele lui când se gândea că nişte străini fără milă îl umileau aşa de mult, însă gândul de deasupra acestuia cel de răutate, de pedeapsă de îndreptăţire îl strivea pe acesta al doilea...şi încă ceva îi era tot mai greu să vadă chinul de pe faţa tatălui său, aşteptarea lui fără speranţă...
Acum se apropia încet de casă, cu inima împăcată şi plină de mulţumire aşa cum se întoarce un muncitor la capătul unei zile în care a realizat tot ce şi-a propus. Cu cât se apropia mai mult cu atât se auzea mai bine...de la ei de pe stradă cântece de bucurie. Tânărul se trezi din gândurile lui şi asculta cu atenţie, cu cât se apropia mai mult şi mai mult era mai clar şi mai clar: muzica de bucurie...! Surpriza a fost şi mai mare când a descoperit că muzica era chiar din casa lor...ce ar putea fi oare se întreba curios? Când ajunse acasă, chemă pe unul dintre robi ca să îl întrebe ce înseamnă bucuria din casa lor. Acesta era încă extaziasmat de bucuria tatălui şi influinţat de aceasta îi spuse că este mare bucurie, deoarece fratele lui s-a întors acasă. I-a povestit apoi că tatăl lui l-a vazut când era încă departe şi a alergat înaintea lui, a căzut pe umărul lui şi l-a sărutat mult, i-a dăruit haina cea mai bună, i-a pus inelul în deget şi încălţăminte în picioare a tăiat viţelul cel îngraşat şi a făcut o sărbătoare din reîntoarcerea fiului său. (Luca 15:20,22-23)


Oh asta era prea mult pentru el..inima i s-a umplut de mânie şi-a amintit iarăşi toate relele pe care acesta le-a făcut decând s-a născut...şi-a amintit cum greşise faţă de familia lui, cum mâncase toată averea tatălui său cu femeile desfrânate (Luca15:30) cum greşise faţă de el, fratele lui. I s-a întunecat faţa şi inima îi era aşa tulburată...şi-a amintit apoi toată greutatea muncii pe care el o purtase în credincioşie ca un rob, şi-a amintit tot greul lipsei de recompensă - tatăl pentru el nu tăie nici măcar un ied pentru ca să sărbătorescă cu prietenii lui...

Deodată îi căzu sufletul sub povara nedreptăţii. Şi aşa cum stătea el măcinat de gânduri şi întunecimea amărăciunii auzi o voce: acea voce blândă pe care o iubea mai mult ca orice pe lume şi care trebuia să-i vorbească numai lui, numai el o merita...vocea aceea, care rosteşte doar cuvinte de ridicare, de corectare, tot ce este bun în lumea aceasta iese din gura aceasta:" Fiule, vino în casă, tu totdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău, dar trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit". (Luca 15:28, 31-32).

Fiul acesta poate să ia de acum trei decizii:
1. să intre în casă, şi asta ar însemna să il iubească pe tatăl mai mult decât propria îndreptăţire, mai mult decât averea risipită de fratele lui şi să îşi ierte fratele, mai ales din cauză că nu cheltuise nimic din ce era a lui, averea era a Tatălui, şi el poate face ce vrea cu ea...
2. să nu intre în casă, asta ar însemna să nu ierte şi să preţuiască mai mult partea materială, pe care oricum o va pierde, pentru că dacă nu se va reîntoarce în casă va deveni la rândul lui un fiu risipitor, îşi va pierde dreptul de fiu;(chiar dacă se va numi în continuare fiu, la fel ca fiul risipitor cat timp a stat departe de casă nu a putut beneficia de protectia, hrana, adapostul casei părinteşti...(Luca 15:17) pentru că numai cei din casă au dreptul la numele de fii şi moştenire).
3. să intre în casă dar să îşi aducă aminte de toate relele şi să iasă afară din nou, şi din nou de fiecare dată când fratele greşeşte, iar Tatăl îl primeşte din nou înapoi.

Lumea aceasta devine tot mai rea şi se nasc tot mai mulţi fii risipitori, implicit tot mai mulţi fraţi ai fiilor risipitori. Şi pentru fiecare dintre ei este Acelaş Tată care îi iartă şi îi primeşte înapoi şi care rosteşte aceleaşi cuvinte pentru fraţii lor „Fiule, vino în casă, tu totdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău, dar trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit"...haide în casă, aici e bucurie, ia şi tu o bucată din viţelul acesta îngrăşat, bucură-te şi tu de această lumină, de muzică, de căldură...goleşte-ţi inima de amărăciune, lasă-Mă pe mine să îmi împart averea, iar tu bucură-te de tot ce primeşti...

Iosif e un model de fiu care a intrat din toată inima în casă...după ce fraţii lui i-au făcut mult rău, el le-a răsplătit răul cu bine. După moartea Tatălui însă fraţii s-au temut că Iosif se va răzbuna pentru că acum era puternic în Egipt, şi au mers să îşi ceară iertare. Răspunsul lui Iosif însă este neaşteptat: „...Iosif a plâns când a auzit cuvintele acestea şi le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit v-aţi gândit să îmi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr. Fiţi dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni pe voi pe copiii voştri", şi i-a mângăiat şi le-a îmbărbătat inimile." (Genesa 50:17,19-21).

Întotdeauna când am citit pilda aceasta spusă de Isus îl judecam pe fratele acesta care nu dorea să intre în casă..."ce răutăcios", mă gândeam, dar acum privind toată povestea prin ochii lui m-am regasit în pielea lui în multe ipostaze...şi am început să îl înţeleg. În fiecare zi când ajungem la uşa casei trebuie să decidem să intrăm iar şi iar în casă în aşa fel încât sfârşitul vieţii noastre să ne găsească înăuntru...pentru că de fiecare dată când nu vrem să intrăm... rămânem afară.