http://altarul.blogspot.ro

Imi aduc aminte ca in primele zile de armata, prin septembrie 1987, cand la Crangul lui Bot unde era unitatea mea militara, am cunoscut un tanar ce a afirmat fara sa se laude, in cadrul divizionului nostru, ca doreste sa faca armata la modul adevarat, adica fara sa fie in nici un fel protejat, cocolosit, el care era fiul unui important ofiter superior din Securitate. Toti am fost surprinsi de naturaletea si rapiditatea cu care acest om de 19 ani se adaptase regimului cazon din unitatea militara de langa Ploiesti, unde am inceput sa inteleg si sa stiu ce era armata in vremuri trecute de acum, sper pentru totdeauna.

 Dar eu am inteles dupa un timp gandindu-ma la el, ca realitatea era un pic diferita. Gradatii care in aproape orice imprejurare se luau, distrandu-se copios de orice li se parea gresit de cei noi, nu o faceau cu acest om, tratandu-l cu respect. Ordinele pe care fiul importantului securist le primea erau departe de a fi sacaitoare si in bataie de joc. Totul era asa cum ar fi trebuit sa fie armata daca ea insasi nu ar fi fost pervertita  de ideea ca bataia de joc, dispretul, cele cateva luni in plus petrecute acolo, poate chiar un soi de ura si/sau senzatia de putere, facea ca militarul ''veteran'' cum ii placea celui de ciclu doi sa fie numit, mai mult decat orice in societatea comunista sa fie despartit de camaradul sau de ciclu unul numit pe vremea mea ''biban'', dupa ce fusese numit „pifan” cu niste generatii inainte. Din fericire pentru Ostirea patriei nu au existat conflicte armate care sa arate cat de stupida, inutila si total gresita a fost aceasta gandire si ce consecinte tragice ar fi putut crea Armatei Române.

 Cand vad cum e implementata ideea in armata americana de exemplu, ca nici unul nu trebuie lasat in urma, ma simt rusinat si trist, caci aici, in comunismul ce vorbea de colectivitate ca despre o suprema aspiratie, individualismul a sugrumat tot, facand ca „veteranul” sa fie singurul important. Si imi aduc aminte piciorul, pe care un sergent de 1,60 metri mi l-a „acordat” in stomac doar pentru ca vazandu-ma prin preajma si intrebandu-l amabil, respectuos si intr-o masura curios, ce facuse la fotbal echipa nationala a Romaniei care pierduse (ulterior am aflat) in mod stupid cu o echipa mai slab cotata, el care vazuse meciul in timp ce eu pazeam pavilionul, ca sa se razbune pe ea si mai ales pe mine care eram „biban” , a simtit nevoia unei refulari a acelor 12 luni de armata in plus si posibil a gradului sau. Nu fusese neaparat o problema fizica, doar una morala, de etica, si ma gandeam ca asa de usor l-as fi putut zvarli pe acest „ veteran” nervos peste balustra, de la etajul 1, care facea in normele actuale cam etajul 2-3, pentru a se racori putintel dupa un pic de zbor... L-am intrebat de ce a dat, mai ales ca nu avea absolut nici un drept, chiar conform legilor armatei socialiste... Nu a raspuns si nu si-a cerut niciodata iertare, dar nici nu i-am purtat ranchiuna. Alti crestini cica, mai tarziu, au dat mult mai urat in mine fara sa ridice macar pumnul sau piciorul... Doar vocea si stiloul!