de Robbi Kenney

Mulţi părinţi, prieteni şi oameni ai Bisericii au noţiunea greşită că bărbaţii şi femeile care sunt homosexuali se află „în altă parte”, căutând parteneri sexuali în cartierele homosexuale rău famate sau pichetând primăria pentru drepturile homosexualilor. Desigur că o minoritate zgomotoasă este prezentă în acele locuri, dar realitatea este că majoritatea celor care experimentează homosexualitatea sunt „ascunşi”. Mulţi sunt ascunşi în Biserica creştină conservatoare.

Aceşti bărbaţi şi femei duc vieţi liniştite, marcate de o slujire remarcabilă în parohie sau în biserica de care aparţin. Mulţi sunt căsătoriţi, iar viaţa lor de familie pare în ordine celor care îi cunosc. Ei sunt proverbialii „stâlpi ai Bisericii”.

Nu par să se potrivească vreunui stereotip. Femeile nu sunt neapărat „masculinizate”, nici bărbaţii nu sunt neapărat „feminizaţi”. Pe scurt, dacă nu îţi spun ei, nu vei şti niciodată că se luptă cu homosexualitatea. Dar este puţin probabil că îţi vor face cunoscut acest lucru.

Deşi cred că un comportament homosexual este păcat şi deşi, în mare parte, îşi controlează comportamentul, aceşti fraţi şi surori (pentru că Îl mărturisesc pe Cristos ca Mântuitor al lor) se simt lipsiţi de putere în ceea ce priveşte nevoile lor sexuale şi/sau nevoia lor de apropiere emoţională faţă de cineva de acelaşi sex. Deşi comportamentul homosexual nu face parte din viaţa lor, ei duc o viaţă dublă, temându-se că vor fi descoperiţi sau de o posibilă excludere din Biserică şi de respingere din partea prietenilor şi familiei. Cu toate acestea, tânjesc să fie cunoscuţi şi să îi pese cuiva de ei, în ciuda problemelor pe care le au.

Le-ar plăcea să fie liberi, dar nu ştiu cum. S-au rugat lui Dumnezeu ani de zile să fie eliberaţi de luptele lor cu homosexualitatea, iar mulţi, din disperare, în cele din urmă, au renunţat şi s-au predat, părăsind Biserica în favoarea lumii sau pentru o biserică unde se predică erezia creştinismului pro-homosexualitate. Alţii au optat să rămână în biserica din copilărie, ascunzând faptul că teologia lor s-a schimbat. Şi se acceptă acum ca homosexuali.

Teama de respingere le-a stăpânit viaţa de atâta timp, încât pentru a supravieţui au învăţat cum să corespundă. La fel ca alţi mulţi creştini care efectiv iau parte la păcat, dar nu îl iau în seamă, au învăţat cum să nu se dea de gol. Transparenţa, deşi mult recomandată de cei care predică „creştinismul radical”, nu este posibilă atunci când supravieţuirea personală, emoţională, depinde de ceea ce cred alţii despre tine.

Aceasta este adevărat cu privire la problemele legate de păcat. Dacă este dificil pentru credincioşi să admită că beau moderat, că se uită la serialul Dinastia, că fumează, merg la filme şi le place muzica rock’n roll, cât de probabil este ca cineva să mărturisească păcatul sexual? În general, nu vrem să recunoaştem o varietate de lucruri, fiindcă nu vrem ca spiritualitatea să ne fie pusă la îndoială sau să ne confruntăm cu o posibilă excludere din „club”.

Cum altfel păstrăm secretele? Creştinilor se pare că le este greu să solicite rugăciune pentru probleme personale, de orice gen ar fi ele. La întâlnirile săptămânale, deseori se cer rugăciuni pentru un frate cu cancer, pentru un prieten fără loc de muncă, dar niciodată pentru conflicte personale de la serviciu sau de acasă, sau pentru că rata vine curând şi nu sunt bani. Credem cu adevărat noi, creştinii, că nu ar trebui să avem probleme? Că viaţa ar trebui să fie lipsită de necazuri?

Chemându-i pe credincioşi să se căiască şi să renunţe la homosexualitate, abordăm un grup de oameni care se îndoieşte că ne vom ocupa de ei cu îndurare, ca Dumnezeu, fiindcă există puţine dovezi că Trupul este dornic să fie deschis în general, cu privire la domeniile ascunse din vieţile celor care fac parte din el. De ce ar sta singuri şi descoperiţi, expuşi bârfei şi criticii, cei cu un trecut homosexual?

Pe o scală a păcatului de la 1 la 10, cei mai mulţi dintre noi de-abia mărturisesc păcate care se încadrează la 1 sau 2. Dacă, în ochii Bisericii, păcatul tău sau chiar potenţialul tău de a păcătui este estimat pe scală la 13, chiar te-ai duce în faţă şi l-ai face cunoscut?

Păcatul heterosexual este de nestăpânit în Trupul lui Cristos. Nu mă refer la păcate „mari”, ca adulterul unui pastor, cât la atitudini care scuză autosatisfacerea reciprocă la cuplurile logodite, acelaşi comportament la care iau parte bărbaţii şi femeile homosexuale. Este o practică acceptată, pentru că „nu merg până la capăt” şi, „la urma urmei, vor fi căsătoriţi în curând”.

Facem cu ochiul fanteziei sexuale, deoarece ştim că a fi un bărbat (sau o femeie! ) puternic(ă) şi plin(ă) de energie sexuală în America, înseamnă că „aceste lucruri se întâmplă” şi că nu merită să ne tulburăm din cauza lor. Cu toate acestea, Isus ne dă ca exemplu că şi gândul de a comite adulter este acelaşi lucru cu faptul în sine. (Matei 5: 28)

Există un standard dublu, care face ca păcatul homosexual să fie mai rău decât păcatul heterosexual. Există un alt standard, care ne învaţă să nu facem valuri recunoscând greşeli, erori, indiscreţii de orice fel, forţându-ne prin aceasta pe noi toţi să ne confruntăm cu personalităţile noastre viciate, cu personalităţile noastre adevărate, cu personalităţile noastre împovărate, egoiste, înfricoşate, care arată cine suntem noi cu adevărat.

Pentru a combate greşelile, practica obişnuită este ori să se proclame şi mai zgomotos natura rea a păcatului, folosind un limbaj senzaţional; cuvinte precum „scârbos”, „dezgustător” şi „urâciune”, îndeosebi cu privire la păcatul homosexual. Se face referire la bârfă ca la o urâciune în Proverbe 6: 16, dar cât de des se nelinişteşte cineva din cauza acestui păcat care poate efectiv ucide pe cineva cu tot atâta dexteritate ca un cuţit în spate?

Problema nu este că se îndoieşte cineva că păcatul este păcat. Problema este că ne îndoim că iertarea va fi cu adevărat acordată sau că, după aceea, vom fi în stare să menţinem suficient o umblare nepătată, pentru a dovedi că am fost demni să fim iertaţi de la bun început.

Vestirea harului şi a îndurării îi îngrijorează pe mulţi lideri conservatori că va constitui o îngăduinţă pentru păcat. De teamă că vor părea „moi” în ceea ce priveşte păcatul, strigă la conferinţe şi continuă să-şi ascundă propriile vieţi cu şi mai multă atenţie, pentru a dovedi că este posibil „să fii bun”. „Dacă eu pot, poţi şi tu. ”

Nu credeţi că, după toţi aceşti ani şi după eşecul evident al acestei linii de gândire pentru conducerea oamenilor la o transformare adevărată, cineva ar trebui să fie destul de pragmatic pentru a încerca ceva diferit? Cum ar fi, de exemplu, ca după ce cineva se căieşte de păcatele sale şi renunţă la ele, să dăm o petrecere?

Dacă pastorul tău a fost implicat sexual cu o femeie din biserică şi amândoi s-au căit, nu ar fi ceva diferit să aveţi o cină grozavă, unde toată lumea să aducă o farfurie de mâncare, să râdeţi şi să rostiţi toasturi cu băuturi răcoritoare cu ghimbir şi punci de fructe, şi să vorbiţi deschis despre modelul întoarcerii fiului risipitor la tatăl său iubitor, care a tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat?

Vă puteţi imagina cum ar fi să trimiteţi prezentări despre sărbătoare şi motivul ei bisericilor din zonă, pentru a le include în buletinul lor duminical? Vi-l puteţi imagina pe responsabilul zonal cu braţul în jurul pastorului, lăudându-L pe Dumnezeu?

Dacă am crede cu adevărat că Isus a murit pentru păcatele noastre, că păcătuim în continuare şi avem nevoie de sângele Lui, poate că am fi puţin mai generoşi cu cei care se luptă cu probleme pentru care vor să fie ajutaţi şi din cauza cărora sunt disperaţi. Din nefericire, se pare că cei mai mulţi creştini nu cred cu adevărat în ispăşire, acţiunea pe care a făcut-o Dumnezeu când L-a trimis pe Isus ca să poarte păcatele lumii, trecute, prezente şi viitoare.

Cei mai mulţi dintre noi depunem încă eforturi pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, pentru z scăpa de păcat. Purtându-ne bine sau reţinându-ne de la a face lucruri „rele” este modul nostru de a dovedi că suntem demni de dragostea Lui şi de dragostea Trupului. Este o greşeală să gândim astfel.

Cei care se luptă cu homosexualitatea şi care vor ajutor sau cred că ar putea cere ajutor, umblă implorând. Implorând biserica creştină homosexuală, grupurile politice pro-homosexualitate, oamenii toleranţi de toate convingerile religioase, care îi vor accepta aşa cum sunt. Îi pierdem şi îi condamnăm la o viaţă fără speranţă de schimbare, şi totul din cauză că nu credem că Dumnezeu ştie din ce suntem făcuţi, cu toate că ştie că suntem ţărână şi a avut grijă să recunoască decăderea noastră, şi să găsească eliberare pentru noi. (Psalmul 103: 10-14)

Bărbaţii homosexuali şi femeile homosexuale care sunt răscumpăraţi vor fi cei care vor arăta calea către împlinire şi credinţa adevărată, în relaţia noastră cu Isus şi în locul nostru în Împărăţie. Cei care s-au luptat singuri, Isus fiind singura lor tărie, cunosc dragostea, iertarea şi vindecarea într-un mod pe care, aceia dintre noi care am fost întotdeauna „buni”, nu îl cunoaştem.

[Extras din Robbi Kenney, A Party for the Prodigal. Copyright © Robbi Kenney. Tradus şi publicat cu permisiune. ]