"....prin sărăcia Lui": ce înseamnă aceasta? Că El S-a lipsit de toate lucrurile cereşti şi pămînteşti pentru ca bogăţiile pămîntului şi cerului să fie ale noastre? Că El ne-a luat locul şi a trăit pe pămînt în sărăcie pentru ca noi să ne bucurăm de bogăţiile creşti pe care le-a cîştigat El pentru noi? Sau "prin sărăcia Lui" are un sens mai profund implicînd faptul că sărăcia Lui este chiar calea deschisă de El pentru toţi aceia care vor să se bucure de bogăţiile Lui? Înseamnă oare că, aşa cum El a trebuit să moară faţă de lume pentru a ne putea deschide calea spre comorile cereşti, tot aşa trebuie şi noi să mergem pe urmele Lui şi că, numai dacă sărăcia Lui lucrează în noi şi dacă suntem părtaşi la ea, ne putem bucura în mod desăvîrşit de bogăţiile pe care El a venit să le aducă? Cu alte cuvinte, sărăcia lui Isus este ceva doar pentru El sau ceva ce trebuie să experimenteze şi ucenicii Lui?

   Sărăcia lui Cristos este o dovadă a smereniei Lui desăvîrşite - voinţa Lui de a coborî pînă la limita mizeriei omeneşti şi de a experimenta pînă la capăt consecinţele păcatului. În toate vremurile, săracii au fost dispreţuiţi, în timp ce bogaţii au fost cinstiţi şi onoraţi: Cristos a venit în lumea aceasta ca să fie şi El dispreţuit şi părăsit de oameni.

   Sărăcia lui Cristos a fost întodeauna socotită una din dovezile dragostei Lui. Dragostei îi place să dea, dragostei desăvărşite să dea totul. Sărăcia lui Cristos este unul din modurile de exprimare ale acelei iubiri jertfitoare care nu a ţinut pentru ea, nimic şi care caută să ne cîştige pentru ea, prin absoluta renunţare la sine, în favorea noastră.

   Sărăcia lui Cristos este modalitatea prin care El a încercat să ne înţeleagă şi să ne ajute în toate încercările care vin peste noi în relaţia noastră cu această lume şi bunurile ei. Majoritatea oamenilor au de luptat cu sărăcia.

   Majoritatea sfinţilor lui Dumnezeu sunt oameni săraci şi necăjiţi. Sărăcia lui Cristos este pentru zeci de mii  asigurarea că şi El a trecut prin aceste greutăţi, că, pentru ei, ca şi pentru El, nevoia pămîntească este o ocazie de a striga spre cer după ajutor, o şcoală pentru viaţa de credinţă, însemnînd experimentarea credincioşiei lui Dumnezeu, calea spre bogăţiile cereşti.

   Sărăcia lui Cristos este arma şi dovada completei Lui biruiţe asupra lumii. Ca Răscumpărător al nostru, El a dovedit, prin sărăcia Lui, că Împărăţia Lui nu este din această lume, că aşa cum nu I-a fost teamă de ameninţările lumii şi de moartea pe care i-a provocat-o ea, tot aşa nu a putut fi ispitit nici să caute ajutor în bogăţia sau tăria ei.

   Dar aceste argumente sunt mult formale. Semnificaţia spirituală profundă a sărăciei lui Cristos o vedem atunci cînd o privim ca parte din pregătirea Lui ca Fiu al Omului şi din demonstraţia a ceea ce trebuie să fie o viaţă de om.

   Sărăcia lui Cristos a fost parte a acelei suferinţe prin care El a învăţat ascultarea şi a fost desăvîrşit de Dumnezeu ca mare Prot al nostru.

   Pentru firea omenească sărăcia este cu siguranţă o încercare. Am fost creaţi să fim împăraţi şi stăpîni peste toate lucrurile. A nu avea nimic, înseamnă suferinţă.

   Natura omenească a lui Cristos nu a fost aşa cum spunea Doceate, doar o aparenţă sau o iluzie. Nimeni nu şi-a trăit vreodată cu mai multă intensitate viaţa de om ca Isus Cristos: "om adevărat, din om adevărat."

   Sărăcia lui Cristos a constituit o parte a şcolii Lui de credinţă, în care a învăţat prima dată El Însuşi, după care i-a învăţat pe alţii că viaţa este mai mult decît hrană şi că omul nu trăieşte "numai cu pîine, ci şi cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu."

(fragmente din capitolul IV)