Chiar de voi umbla prin valea umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești. (Psalmi 22:4)

Mergeam spre Canionul 7 Scări, într-o zi de concediu, la invitația unui prieten. Toate bune, frumoase și sigure, până am ajuns la locul cu pricina. Nu știam nimic despre traseu. Am văzut siderat că trebuie să urc o scară înaltă, prinsă nu foarte bine, pe lângă care curgea o cascadă ce uda totul în jur.
    Cum nu sunt genul căruia să îi placă senzațiile tari, ci prefer mai degrabă siguranța și confortul, am avut parte de o experiență unică. La plecarea din București nu aveam nici cea mai vagă idee că Dumnezeu urma să îmi predea o lecție de credință. Emanuel (al cărui nume înseamnă „Cu noi este Dumnezeu” - coincidență, oare?) știa locul, dar nu a zis nimic despre el, decât că va fi interesant. Și a fost mai mult decât interesant, asta e sigur!
    Odată intrați între pereții abrupți, înalți de peste 50 de metri, vedem cum apa se prăvălește violent în jos, udând scara și tot ce e împrejur. Emi nu are nicio problemă. Eu încă mă uit și nu-mi vine să cred ce urmează să fac.
    O ia el primul în sus pe scară și îmi spune să urc și eu când ajunge la jumătate. În timp ce urca, stăteam și mă îngrozeam de locul respectiv. Îmi inspira moarte. Pereții de stâncă arătau de parcă se apropiau din ce în ce mai mult de noi, apa căzută cu putere la pământ făcea un zgomot sinistru, iar scara de fier pe care urca Emanuel se balansa de parcă urma să iasă din piatră. Ce mai, parcă eram într-un film de groază!
    În mod normal nu mi-ar fi fost teamă, dar acel zgomot, acea lipsă de siguranță, de protecție... Un pas greșit și erai mort. Dar eram deja acolo, intrasem în horă, deci trebuia să dansez. Nu-mi plac lucrurile începute și neterminate, așa că nu m-am dezmințit.
    Am pus piciorul pe prima treaptă și, pe măsură ce urcam, cascada părea că face un zgomot din ce în ce mai infernal, mai amenințător. Scara se balansa parcă și ea din ce în ce mai tare sub picioarele mele, iar cascada mă stropea din partea stângă, parcă pentru a mă determina să mă opresc și să renunț. Emanuel era înaintea mea și se apropia de ieșire.
    Pe toate cele 35 de trepte cât avea prima scară a canionului, am pășit lent, dar ferm, în timp ce spuneam „Tatăl Nostru”. Cred că l-am spus de vreo câteva zeci de ori! Cu fiecare treaptă urcată, riscul de a aluneca era mai mare. Nu mai spun că nu mă uitam decât în față la următoarea treaptă! Dacă aș fi aruncat o privire în stânga, unde se prăvălea apa, sau în jos, ăla eram!
    Fiecare pas făcut, deși aparent insignifiant la cât de lungă era scara, mă ducea mai aproape de ieșirea din locul lugubru. Și am reușit! Am scăpat și cu viață și cu o lecție, după cum spuneam.
    Uneori, Dumnezeu ne invită într-o călătorie în care, dacă ne-ar da amănunte, nu am merge în veci! O mică „excursie” prin valea umbrei morții, un loc închis, sinistru, cu ape care se prăvălesc pe lângă sufletul nostru, cu o scară greu de urcat și de pe care trebuie să fim extrem de atenți să nu cădem. Ne oferă șansa de a vedea zone prin care nu am dori să trecem niciodată, neprimitoare, neconfortabile, ba chiar foarte riscante. Ne aduce în situația de a-L urma, căci El o ia mereu înaintea noastră. Chiar dacă nu spune nimic, El știe deja locul, l-a parcurs în urmă cu mult timp. Și ne arată calea prin care (nu pe lângă care!) trebuie să trecem. El ne scoate, cu fiecare treaptă urcată, din întuneric la lumină, de la moarte la viață, de la judecată la mântuire.
    Ești într-o situație-limită, când viața îți este întunecată, când nu mai vezi nicio lumină la orizont, ci doar beznă? Vuiesc apele tristeții și disperării pe lângă tine? Asiști cu groază la ce ți-a scos Dumnezeu în cale? Te-a pus în fața crucii și stai pe gânduri cu inima împietrită de teamă, de durere, de neîncredere? Să știi că El așteaptă doar un pas de la tine, doar o treaptă, căci pentru restul îți va da El putere și perseverență.
    Indiferent prin ce treci astăzi, în ce loc te afli, ce suferință porți, acceptă faptul că ești în locul potrivit, chiar dacă ai da orice să ieși din el, chiar dacă totul pare dezolant în viața ta și frica încearcă să te doboare. Domnul nu te-a adus aici ca să te piardă, ci ca să te învețe să depinzi de El, să-L cunoști, să-I simți îndrumarea, siguranța, puterea, credincioșia, iubirea și bucuria izbândei. Fă primul pas pe scara pe care ți-a pus-o înainte!
    Nu te uita la problemele care par să te inunde! Nu asculta zgomotul gândurilor descurajante! Sunt doar o umbră, o cursă a diavolului, iar deasupra ta este Lumina! Urmează-L și vei ieși din întuneric la un loc nou, deschis, unde te poți odihni, unde te vei putea bucura și unde vei înțelege rostul călătoriei tale. 
    Calea către Dumnezeu este un munte înalt, pe care toți trebuie să îl urcăm. Însă întotdeauna, pentru a ajunge în vârf, va trebui să trecem întâi prin vale...