Totodată, nu putem păstra nealterată hrana bucuriei, dragostei, păcii şi a altor binecuvântări, aşa cum, odinoară, poporul ales nu-şi putea conserva mana în pustiul paşilor şi al înlăuntrului lor, în locul în care, cu ochi poftind promisiuni nevăzute, nădăjduind spre bunătăţi neatinse, îşi târau inima prin sitele cerninde ale pribegiei. Dar le putem sorbi picurii dulci, vitalizanţi, cu fiecare alegere înţeleaptă şi fiecare gest înscris în ordinea divină.

În faţa neînchipuitei oferte care li s-a făcut, singurul lucru cu care aleşii s-au prezentat a fost refuzul, şi asta pentru că mărăcinii sufletului lor nu fuseseră smulşi, nu existase o eliberare sfântă a pământului rodniciei dumnezeieşti de ceea ce îi împiedica să crească, să se dezvolte, să nască, să conceapă. Uriaşii de care se temeau nu erau în ţara promisiunilor, ci în adâncurile lor, sufocând credinţa, încrederea, curajul, nădejdea, ba chiar şi dorinţa după tihna urmărită. Fuga lor nu era în afară, depărtându-se de primejdia pierii trupului vremelnic, ci înlăuntrul lor, de ceea ce le stăpânea inima prin greşeală.

Dumnezeu a considerat să scoată din poporul său păcatul odată cu generaţia pe care acesta o stăpânea, otrava Egiptului fiind mult prea adânc împrăştiată în venele lor pentru a o-nlătura. Abia atunci, purificată fiind ţărâna sufletului lor, puteau să scoată, dumnezeieşte călăuziţi şi întăriţi, mărăcinii ţării promise, dezvăluită ochilor lor trupeşti.

În toate acestea, Dumnezeu ştia, aşa cum prin cuvintele unuia dintre preiubiţii Săi a spus, că:

 Mai întâi trebuie scoşi mărăcinii şi apoi sădită viţa-de-vie. (Nicolae Velimirovici)

Pentru că:

Dacă se sădeşte viţa-de-vie în mijlocul mărăcinilor, mai mult va semăna via mărăcinilor, decât mărăcinii viei.

Există, din păcate, un exemplu clar a ceea ce înseamnă să adaugi credinţa creştină tradiţiei şi credinţelor păgâne, în final rezultând mai multă tradiţie şi mai multă rătăcire decât viaţă întru Hristos, biblic înţeleasă.

 Prin urmare, nici virtutea nu se poate înmulţi până ce nu piere păcatul. Pe cât face loc păcatul, pe atât pătrunde în suflet virtutea.

Dar, cu toată strădania noastră, un singur gest poate să contribuie semnificativ la accelerarea îndepărtării reziduurilor pe care păcatul le-a lăsat, în timp şi din vremuri ancestrale, în sufletul nostru, iar acela este cel al smereniei. Plecarea în ţărâna lăuntrică până la identitatea reală şi acceptarea cu o inimă deschisă a lucrării dumnezeieşti. În Hristos şi prin Hristos doar, ţara promisă Lui şi în care ne doreşte împreună locuitori în bucurie – noi înşine -, pas cu pas, poate să fie eliberată de tot ce o sugrumă. Însă cine-L va lăsa pe Acesta în inimă şi în fruntea tuturor oştilor biruitoare ale duhovniceştilor noastre puteri coborâte din Sine, pentru izbăvire, dacă nu, prin conştienţa Iubirii curate ce ne-a aşternut calea mântuirii, în deplinătatea voinţei şi dorinţei, fiecare dintre noi, în ce-l priveşte?