Iată un aspect care merită atenţie deosebită: curajul şi tăria martirilor nu sunt date nimănui decît atunci cînd este nevoie de ele. Aşa că nu le citiţi copiilor înainte de culcare povestioare din cartea despre martiri a lui Fox! (Şi nu insistaţi asupra ei nici dumneavoastră). Gîndul la ceea ce ar putea să se întîmple ar putea face să intre în panică chiar şi cea mai evlavioasă persoană din lume, deoarece nu a fost încă pus la dispoziţie curajul necesar înfruntării acestei situaţii. Cu alte cuvinte: "Atunci cînd va veni timpul martirajului, sacrificiul suprem nu va însemna mare lucru."

   Nici chiar ucenicii nu au fost înzestraţi cu curajul şi tăria martirilor decît atunci cînd a fost nevoie de un astfel de har. (De fapt, în timpul unui moment de criză petrecut înainte, ei au fugit!). Dar cînd a fost nevoie, promisiunea Mîntuitorului a fost împlinită.

   Adevărul este că, de fapt, noi nu vom fi în stare să facem faţă nici uneia din încercările ce vor veni, fără a căpăta putere de la Dumnezeu. (Dacă eşti cumva un olandez încăpăţînat, s-ar putea să suporţi unele lucruri mulţumită doar tăriei de caracter, dar nu ai putea face faţă timpului de strîmtorare). De altfel, nici nu se aşteaptă din partea noastră să avem curajul şi tăria martirilor din vechime înainte de a fi puşi în situaţia în care au fost ei. Între timp, noi urmează să primim zilnic provizii de har pentru a face faţă fiecărei urgenţe de zi cu zi. Şi astfel noi creştem în harul şi cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi dacă vine persecuţia şi suntem aruncaţi în închisoare pentru credinţa în Isus  şi respectarea poruncilor Lui, "atunci puterea ta va creşte ca zilele tale".

   Am auzit pe unii că au un fel de "sindrom al fiorului martiriului" şi sunt siguri că vor fi de partea care trebuie. "Dacă aş fi trăit pe vremea lui Huss şi Ieronim, Latimer şi Cramer", zic ei, "pur şi simplu aş fi făcut un pas înainte şi aş fi spus: "Haideţi, poftim, ardeţi-mă!" Unora le place senzaţia pe care o încearcă gîndindu-se că sîngele martirilor curge prin venele lor. Dar oamenii care vor trece prin momentele care vor urma sunt numai cei care se apropie de Isus acum. Şi pe urmă vor apare adevăraţii eroi.

   Întotdeauna îmi place mult să citesc despre Huss şi Ieronim. Huss a fost ars pe rug dar nu a dat înapoi. Ieronim, prietenul său, a fost slab. I-a fost frică. S-a lepădat de credinţă - dar pe urmă a descoperit că e mai greu să trăieşti fără Hristos decît să mori pentru El. Atunci s-a întors la marii prelaţi şi a spus: "Vreau să mă lepăd de lepădarea mea!". El a vorbit despre remuşcările pe care le-a avut pentru că I-a întors spatele lui Isus. Aşa că s-au grăbit să-l trimită la rug unde pregătiseră un foc molcom cu lemn verde. I-au pus pe cap tichia diavolului şi i-au încredinţat sufletul, diavolului. Şi cînd flăcăruile au început încet să se înalţe, el şi-a luat mîna dreaptă (cu care semnase lepădarea) şi a aruncat-o prima în flăcări. Aşa a dorit el. Apoi, asemenea prietenului său Huss, a murit cîntînd cîntări de laudă lui Dumnezeu.

   Ori eu unul, ultima oară cînd am pus mîna pe o sobă încinsă, nu am cîntat deloc! Ceea ce înseamnă că e vorba de o anume minune care are loc. Care este acea minune? Curajul şi tăria martirilor, care vin de la Dumnezeu exact în momentul în care este cel mai mult nevoie de ele. Ceea ce mă face să închei cu această premiză:

   Cel mai mare timp de strîmtorare este să fii fără Isus - aşa era atunci - şi aşa este şi acum!