Era cu câţiva ani în urmă o perioadă în viaţa mea, din acelea pe care le îngăduie Domnul atunci când vrea să ne deschidă ochii să Îl privim pe El. Mă confruntam cu probleme la care nu vedeam cărarea spre rezolvare. Mai rău era şi că oamenii apropiaţi mie se confruntau la rândul lor cu incertitudini şi greutăţi, care le transformau chipurile dragi în feţe pline de teamă şi îngrijorare.

Deşi ar parea o dorinţă ciudată, în vremea aceea îmi doream atât de mult să văd un chip care zâmbeşte, plin de viaţă şi bucurie. Era criză de aşa ceva! Îmi amintesc că această dorinţă s-a accentuat într-o zi în care eram pe autobuz. În jurul meu erau tot oameni cu faţa palidă, alungită, chipul serios, îndurerat. Deoarece aceste feţe trădau interiorul meu, mă gândeam atunci că dacă nu o să urce cineva cu o expresie pozitivă pe faţă, o să leşin. Nu ştiu de ce am crezut eu că aceasta mi-ar da putere. În perioada aceea citeam o carte în care Sf. Augustin scria că nu poate spune ce este Dumnezu, dar El cu siguranţă nu este deznădejde, teroare, ţărână… şi acesta m-a determinat să privesc mai mult spre El, prin Cuvântul Lui. După câteva zile, tinerii din grupul din care făceam parte s-au hotărât să meargă la tabăra Peniel. Pentru că Peniel înseamnă "faţa lui Dumnezeu", m-am alăturat şi eu cu bucurie şi cu dorinţa tainică din inima mea de a vedea faţa Domnului. Dumnezeu m-a binecuvântat cu chipul Lui atunci… Tabăra a început cu Imnul Penielului:

Faţa Ta să o întâlnesc,

Este tot ce eu doresc,

Să Te văd aşa cum eşti

Şi să-mi spui ce Tu doreşti.

Faţa Ta să o întâlnesc… 

L-am întâlnit şi I-am privit Chipul… până când s-a transformat faţa mea, inima şi viaţa mea.

De atunci nu am mai simţit niciodată nevoia să văd un chip de bucurie, pace, speranţă, încântare, împlinire… Chipul Lui e destul!