Nicolae Velimirovici, episcopul, scria în „Învăţături despre bine şi rău”, o carte ameţitor de frumoasă, de adâncă:

Grindina este mai tare decât ploaia; cu toate acestea, grindina nu are niciun prieten pe pământ.

Ploaia Lui Dumnezeu este viaţă care curge. Ea este orientată spre ceilalţi. Grindina, în schimb, este o ploaie care s-a întors spre sine. Ea nu mai curge. Ea cade…
Asta mă face să mă gândesc la ceea ce numim noi, adeseori, tărie, fără să-i recunoaştem sorgintea. Pentru că tăria noastră este, de multe ori, tăria păcătosului, o tărie care înspaimântă şi îndepărtează. Poate lua chipul ambiţiei, încăpăţânării, înverşunării.
Despre aşa-zisele suflete tari, Velimirovici scria:

Îmbrăcate în întunericul iubirii de sine şi  al deşertăciunii, ele ajung de temut pentru oamenii şi firea din jurul lor.

Tăria Lui Dumnezeu, din credincios, este o tărie care apropie şi inspiră credinţa. Pentru că ceea ce păcătosul numeşte tăria sa provine din forţa egoismului său, strâns înfăşurat în sine însuşi, închegat şi solidificat, lovind tot ce atinge. Tăria Lui Dumnezeu este putere care se dăruieşte şi întăreşte. De aceea, precum apa, pătrunde în adâncul lucrurilor pe care le atinge şi înmoaie, dizolvă, spală, hrăneşte viaţa şi o sprijină. În final, tăria Sa se arată în rezistenţa arborelui, care, hrănit în ani de ploaia ce i s-a prelins la rădăcină, va rezista oricărei grindini.