Girafele chiar că ies în evidenţă. La grădina zoologică sau în habitatul lor natural în Africa Centrală, se înalţă deasupra celorlalte animale, şi după elefantul african sunt cele mai mari animale. De-a lungul anilor lungimea gâtului girafei i-a nedumerit pe observatori. „Cum de girafa are gâtul aşa de lung?", întreabă unii.

Observând o girafă de 3 metri că îşi întinde gâtul de 2,5 metri, plus limba lungă de 30 de cm pe care o scoate ca să ajungă la cea mai de sus ramură de salcâm, unii cred că procesul de întindere a provocat procesul de creştere al gâtului girafei. Dar chiar aşa, e girafa în stare să mai adauge la înălţimea ei?

Dacă o trăsătură a ei s-a schimbat, nu afectează şi întregul? Să ne gândim cum e girafa.

Girafa e mamifer, prin urmare mare parte a anatomiei e similară cu anatomia celorlalte mamifere. Ca majoritatea mamiferelor, girafa are şapte oase în gât. Dacă n-ar fi avut şapte oase între umeri şi baza craniului? În poziţie dreaptă gâtul scurt al omului sprijină cu foarte puţin efort un cap perfect echilibrat. Capul imens al girafei trebuie ţinut sus mereu. Când stă în picioare, aproape jumătate din aproximativ cei 225 kg ai muşchilor de la gât sunt tensionaţi. Cantitatea de muşchi necesară e proporţională cu numărul de articulaţii ce trebuie sprijinite. A reduce articulaţiile la doar două, cea de la craniu şi de la piept, ar reduce considerabil greutatea şi ar necesita mai puţină energie pentru a supravieţui. Dacă lipsa hranei ar face ca gâtul să se schimbe, nu ar trebui şi numărul oaselor din gât şi articulaţiilor să se schimbe conform procesului de evoluţie? Desigur, problema cu acest plan ar fi pierderea flexibilităţii şi ar creşte riscul ruperii dacă girafa ar fi lovită în cap sau în gât.

În acelaşi mod, a avea un gât foarte articulat ar necesita exact opusul – folosire mai mare a energiei şi mai mare masă musculară de sprijinit. Acest lucru ar face ca centrul gravitaţional al girafei să se mute pe picioarele din faţă când capul e întins înainte, făcând ca picioarele din spate să se ridice – presupunând că picioarele din faţă sunt suficient de puternice. Şapte oase în gât e planul excelent.

Având capul atât de sus în aer, imensa inimă a girafei trebuie să fie în stare să distribuie suficient sânge bogat în oxigen până la creier (care se află la 3 m distanţă de inimă). Acest lucru ar fi o problemă (adică tensiune înaltă) când girafa ar fi cu capul în jos în timp ce bea apă, dacă n-ar exista colecţia unică de pereţi arteriali consolidaţi, by-pass şi valve care împiedică acumularea de sânge, o ţesătură de vase de sânge mici (rete mirabile sau „plasa minune") şi semnale ce simt presiunea ce păstrează potrivită curgerea sângelui spre creier, la presiunea care e necesară. Chiar şi pentru cei care consideră acest lucru ca fiind „o simplă adaptare la presiunile gravitaţionale mari din sistemul său cardiovascular," girafa e unică.

COSTUME DE GRAVITAŢIE

Inima girafei e posibil cea mai puternică inimă din lumea animală, pentru că e nevoie de dublă presiune pentru a pompa sânge prin gâtul lung până la creier. Cu o astfel de presiune înaltă în sânge, numai trăsăturile unui plan special preîntâmpină „să-i explodeze creierul" când îşi îndoaie gâtul să bea.

La fel de uimitor e faptul că sângele nu se adună în picioare, iar girafa nu sângerează excesiv dacă e tăiată la picior. Secretul e pielea foarte groasă şi o fâşie interioară ce împiedică sângele să se adune. Această combinaţie a pielii a fost îndelung studiată de oamenii de ştiinţă de la NASA, ei încercând să creeze costume de gravitaţie pentru astronauţi. Un rol la fel de important pe care îl are în împiedicarea sângerării excesive e că toate arterele şi venele din picioarele girafelor sunt adânc în interior.

Capilarele care ajung la suprafaţă sunt foarte mici, iar celulele roşii sunt aproximativ o treime din mărimea celulelor roşii omeneşti, făcând posibilă trecerea capilară. Devine evident foarte repede că aceste faţete unice ale girafei sunt toate interactive şi interdependente cu gâtul său lung.

Şi asta nu e tot. Celulele roşii mai mici permit răspândirea în zone întinse, o mai mare şi rapidă absorpţie a oxigenului în sânge. Ajută la menţinerea unei cantităţi potrivite de oxigen în toate extremităţile, inclusiv capul.

Plămânii lucrează împreună cu inima pentru a oferi girafei oxigenul necesar, dar într-un mod unic la girafă. Plămânii girafei sunt de opt ori mai mari decât cei ai omului, iar rata de respirare e aproximativ o treime în comparaţie cu a omului. Respiraţia mai rară e necesară pentru a schimba volumul necesar de aer fără să provoace arsuri de-a lungul traheei ondulate lungă de 3,6 metri. Când animalul inspiră, inhalarea anterioară care e goală de oxigen nu poate fi complet expirată. Pentru girafă această problemă e formată din lunga trahee care reţine mai mult aer mort decât omul poate inhala într-o singură respiraţie. Trebuie să există suficient volum în plămâni pentru a transforma acest „aer rău" într-un procent mic din total. Aceasta este o problemă de fizică pe care girafa a rezolvat-o.

NAŞTEREA GIRAFEI

Pentru a face şi mai mare minunea, naşterea unei girafe pune parafa pe această creaţie inteligentă. Puiul cade în viaţă de la 1,5 metri, întrucât femela nu se poate ghemui, şi să stea aşezată pe pământ în timpul naşterii ar fi o invitaţie pentru vreun leu sau animal de pradă ca să o atace. Ca la toate mamiferele, la naştere capul e disproporţionat de mare în comparaţie cu restul trupului, şi e foarte greu când puiul trebuie împins pe canalul naşterii.

Puiul de girafă adaugă un impediment şi mai mare prin faptul că are un gât lung foarte fragil deasupra trupului de 70 de kg. Dacă ar ieşi capul primul, cu siguranţă gâtul s-ar rupe când trupul ar cădea pe cap. Dacă ar ieşi capul ultimul, gâtul s-ar rupe în timp ce femela s-ar chinui să împingă capul. Un astfel de impas e rezolvat deoarece coapsele sunt mult mai mici decât umerii, iar gâtul e suficient de lung pentru a permite capului să treacă prin canalul naşterii în timp ce stă pe şolduri. Picioarele din spate ies primele pentru a reduce impactul căzăturii. Capul e sprijinit şi ţinut de coapse, iar gâtul e flexibil, permiţând o îndoire acută în jurul umerilor.

Aceasta e o ieşire perfectă, ce altfel ar fi imposibilă în orice altă combinaţie sau cu orice altă lungime a gâtului. În câteva minute puiul stă între picioarele femelei. De la naştere până la maturitate, în numai patru ani, gâtul creşte de la o şesime până la o treime din înălţimea girafei. Astfel de creştere e necesară pentru ca animalul să depăşească înălţimea picioarelor şi ca să se aplece să bea apă. În primul an puiul se hrăneşte aproape exclusiv cu laptele femelei, la care ajunge cu uşurinţă.

Din punct de vedere ecologic, girafa se potriveşte perfect cu mediul înconjurător în care se află. E nevoie de un tăietor de copaci pentru a împiedica creşterea rapidă a copacilor care ar umbri pământul şi ar nimici astfel iarba care oferă hrană pentru celelalte animale din savană. De asemenea e nevoie de o santinelă care vede peste iarba înaltă şi observă mişcările animalelor de pradă. Girafa nu doar că e suficient de înaltă, dar are o vedere excelentă şi e curioasă din fire. După ce le avertizează pe animale dând de câteva ori din coadă, girafa îndrăzneaţă se îndepărtează de zona periculoasă. Greutatea trupului, pielea groasă, lovitura mortală cu copita şi pasul lung, rapid, fac girafa o pradă nedorită pentru orice carnivor.

A sugera că toate acestea ar fi putut evolua dintr-o singură clasă de animale, fără nici un alt animal înrudit, şi că s-a dezvoltat atât de mult pentru că a lipsit hrana de pe pământ, e de-a dreptul absurd. Alte animale care se hrănesc pe pământ, vulnerabile în faţa felinelor, şi bombardate de aceeaşi radiaţie cosmică, nu ar fi trebuit să dobândească aceeaşi mărime ca girafa?

Interesant, există alte animale care se hrănesc din copaci. Gazela gerenuk din Africa are cel mai lung gât din familia gazelelor, are o limbă lungă şi mănâncă frunze din copaci în timp ce stă ridicată pe picioarele din spate. Capra markhor din Afganistan se urcă în copaci înalţi de 7,5 metri ca să mănânce frunzele. Alte mamifere doresc frunzele copacilor dar nici una nu devine girafă, iar girafa mai mult ca sigur că nu provine dintr-un animal „altul decât girafa."

\\'Nu putem şti dacă în trecut condiţiile au fost la fel, dar „nevoia de a se întinde pentru a obţine hrană" e, la fel ca atât de multe explicaţii darwiniene de acest fel, mai mult decât o speculaţie post hoc."\\' Fosilele confirmă acest lucru, iar modul în care acest animal unic şi minunat a fost creat dovedeşte acest lucru. Slava, gloria şi cinstea sunt aduse Creatorului girafei.

Referinţe

1. Percival Davis and Dean H. Kenyon, Of Pandas and People, Haughton Publishing Company, Dallas (Texas), 1989, p. 71.

2. Alan R. Hargens, Developmental Adaptations to Gravity/Cardiovascular Adaptations to Gravity in the Giraffe, Life Sciences Division, NASA Ames Research Center (California), 1994, p. 12.

3. Helen Roney Sattler, Giraffes, the Sentinels of the Savannas, Lothrop, Lee and Shepard Books, New York, 1979, p. 22.

4. Francis Hitching, The Neck of the Giraffe, Where Darwin Went Wrong, Ticknor and Fields, New York, 1982, p. 179.

Traducere si adaptare: www.Creationism.org