Mic eseu despre moarte
Moartea este o realitate tristă în percepţia noastră. O realitate care nu ne place dar, chiar şi aşa, ea continuă să existe şi să ne marcheze existenţa, să ne pândească după colţ, să ne ameninţe în situaţii în care viaţa nu îşi mai poate desfăşura prezentul continuu de până la acel moment, să existe paralel cu viaţa noastră şi să îi ia locul odată ce viaţa, din diverse motive (vârstă, boală, accident etc.) nu mai deţine resurse să continue. Ce putem face atunci când conştientizăm că suntem trecători, că moartea există paralel cu viaţa şi că poate în orice moment, fie că vrem sau nu, din orice cauză care face imposibilă continuarea vieţii, să ne treacă în lumea de dincolo, să ne anuleze existenţa în lumea aceasta perceptibilă şi limitată, să ne despartă de cei dragi? Putem desfiinţa realitatea crudă şi neplăcută a morţii?Răspunsul ultimei întrebări este simplu: NU! Nu putem desfiinţa realitatea morţii. Moartea este o condiţie, un dat fiinţei umane ca şi viaţa, iar a crede că o poţi evida este poate una din cele mai puţin înţelepte modalităţi de “eschivare” din faţa ei. Dar dacă nu putem scăpa de moarte, ce putem face? Cum putem scăpa de groaza care ne domină atunci când mintea operează cu subiectul acestei realităţi? Răspunsul poate fi multiplu. O modalitate înţeleaptă de “eschivare” pe care o consider fundamentală este aceea de a-ţi “verifica” rădăcinile fiinţei tale. Şi ce vreau să spun prin aceasta? Un teolog ortodox, Dumitru Popescu, spunea în cartea sa Omul fără rădăcini, că rădăcinile fiinţei umane sunt adâncite în divinitate, în Dumnezeu, deoarece fiinţa umană constituie chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi chiar dacă societatea contemporană a uitat această realitate, ea continuă să existe, fie că ne dorim sau nu. A-ţi verifica rădăcinile înseamnă a te analiza şi a-ţi spune ţie însuţi dacă rădăcinile tale sunt înfipte în Dumnezeire iar acest lucru să însemne şi faptul că viaţa ta este îndumnezeită, cum ar afirma teologia răsăriteană despre fiinţele umane care sunt mântuite. Şi legat de aceasta, nu este vorba de religie, de această realitate uneori rece, formală şi chiar impersonală. Ci mă refer la viaţa fiecărei fiinţe umane, la starea ei reală, pusă în faţa oglinzii sincerităţii, în raport cu sine şi cu Dumnezeu. În faţa acestei oglinzi nu scapi curat dacă pur şi simplu nu eşti aşa şi, îţi poţi răspunde dacă rădăcinile fiinţei tale sunt ancorate în Dumnezeire sau dacă doar mimezi această înrădăcinare. Fiindcă altfel, fără a îngrozi pe nimeni, ci doar a încerca să conştientizez, fiecare va fi răspunzător dincolo pentru modul în care a existat – înrădăcinat sau nu în Dumnezeire, în Dumnezeu. Ce mai putem face în încercarea de a ne “eschiva” în faţa realităţii morţii?De data aceasta, deşi nu le consider modalităţi fundamentale pentru realitatea de dincolo de moarte, ci doar pentru cea de dinaintea morţii, putem alege să ne ghidăm după motto-ul unui anume Gary Smalley, scriitor american şi membru al unui centru creştin din S.U.A., care susţine în cartea sa – A.D.N.-ul relaţiilor că, “viaţa înseamnă relaţii, restul sunt doar detalii”. Ce putem înţelege din acest motto? Putem înţelege prioritatea pe care o putem acorda relaţiilor atâta timp cât trăim, cât existăm pe acest pământ, deoarece, se spune tot în cartea sus amintită, când cineva este în pragul morţii şi simte aceasta, nu doreşte ca la patul imobilităţii sale, în care timpul a dat startul numărătorii inverse, să fie aduse realizările sale materiale, medaliile sau onorurile. Acel cineva doreşte să îi vadă pe cei apropiaţi, pe cei pe care îi iubeşte foarte mult, pe cei cu care a relaţionat până în acel moment. Şi legat de aceasta, cunoscutul actor, Florian Pitiş, înainte de moartea sa, spunea: “Aş vrea să vă spun...să vă iubiţi mai mult...să preţuiţi fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima...”. Şi câtă esenţă se poate găsi în aceste cuvinte! Iar poetul Vasile Voiculescu exprimă atât de superb în unul din sonetele sale închipuite ale lui William Shakespeare: “Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră. Şi-ncă nu-nţelegem căci fără de iubirese vestejeşte timpul în noi ca floarea-n glastră.”Iar celor ce vizitează un mormânt le pot spune că e în zadar buchetul de trandafiri pe care îl aşează atent deasupra mormântului dacă, în viaţă au uitat să îi ofere celui care este înmormântat acolo acel buchet de trandafiri, fie numai prin timpul acordat sau, în cel mai fericit caz, concretizat prin iubirea acordată într-un mod necondiţionat acelei persoane. Mai bine ar pune un buchet de spini, pentru a fi în armonie cu modul de raportare faţă de cel decedat din timpul în care acesta trăia.Închei prin a cita o replică din filmul Gladiatorul în care, la un moment dat, la începutul filmului, înaintea începerii bătăliei dintre romani şi barbari cineva spune: “Tot ce facem în această viaţă are ecou în viaţa cealaltă”.
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
- Vizualizări: 7768
- Export PDF: 2
- Recomandări email: 1
- Favorită: 1
Opțiuni
De același autor
Din același album
Geneza 12:2 Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.