Aglomeraţie infernală, zgomot, forfotă, circulaţie paralizată, amestec de maşini şi oameni, lumină şi focuri de artificii. Aşa arăta panorama de seară a datei de 1 decembrie 2007 în Bucureşti, de la P-ţa Universităţii până la P-ţa Unirii, unde s-au adunat câteva mii de persoane pentru a aştepta cu sufletul la gură momentul când se vor aprinde milioanele de beculeţe ale unui brad imens din metal amplasat în P-ţa Unirii, în parc. Mulţimea agitată, îngrămădită, de lângă brad, în imediata şi depărtata apropiere a pomului lăudat de mass-media românească prin imensitatea acestuia (76 m), comparabilă, conform afirmaţiei unui reporter, cu cea a unui bloc având 25 etaje.
Pe străzi lumea se amesteca omogen cu maşinile efectiv blocate şi fără posibilitate de ieşire, într-un flux şi reflux a celor ce veneau dinspre şi a celor ce mergeau spre brad pe bulevardul dintre P-ţa Unirii şi P-ţa Universităţii cât şi cei ce stăteau, la diverse distanţe de vestitul arbore, aşteptând într-o mare telefoniadă, orientată cu micile obiective spre gigant, ce lucea disparat asemeni lumânărilor aprinse în curtea unei biserici ortodoxe de sărbătoarea învierii lui Hristos, iluminarea bradului, imortalizând de asemenea focurile de artificii superbe declanşate în apropierea obiectului imens din centrul atenţiei ce îţi dădea aproape impresia că nu mai exişti în lumea reală ci, lumea ta s-a mutat undeva în cadrul şi contextul unui basm.
Ora 19:00. Nu ştiu dacă fix. S-au aprins în sfârşit luminiţele bradului şi aşteptarea a luat sfârşit. S-au declanşat preţ de câteva minute o serie de focuri de artificii. Lumea stătea impresionată şi entuziasmată cu ochii îndreptaţi spre spectacolul în desfăşurare. Interjecţii aruncate aiurea în aer, de parcă acest moment ar fi finalul unei victorii imperioase, câştigate cu greu nu ştiu unde de nu ştiu cine şi pentru nu ştiu ce. Pe stradă, bolizii blocaţi, gemând în glasul unor motoare imposibilitatea de a-şi continua drumul, se pierdeau prin marea de oameni ce încerca să îşi taie calea spre imensitatea din centrul atenţiei, fie să se întoarcă. Toate acestea, la ce bun? Făcând bilanţul acestor momente îmi dau seama că din tot ceea ce a fost atunci am rămas doar cu o impresie, superficială şi trecătoare, fără consistenţă şi profunzime, fără ceva durabil sau vital vieţii mele, ceva care să rămână şi să mă ajute să ajung corespunzător, cu modul în care îmi doresc să ajung, la ţinta fundamentală vieţii mele pe care o declar în cuvinte şi care se află dincolo de realitatea morţii fizice: eternitatea.
Îmi dau seama că a fost o pierdere de timp, că nu mi-am stabilit corespunzător priorităţile, că a fost o modalitate prin care mi-am irosit timpul, asemeni multora pentru care viaţa este o irosire de timp. Dar pentru mine, ţin să cred că viaţa nu este o irosire de timp, ori dacă timpul se scurge şi nu se mai întoarce, vreau să cred că acesta este şi va fi investit. Cu siguranţă, timpul „investit” în seara aceea nu a fost un timp decât pierdut. Şi, dacă voi mai proceda astfel, unde voi ajunge? Ce se va întâmpla cu viaţa mea? Cine sunt de fapt şi ce doresc de la această viaţă?