Dintr-un pumn de tarana am fost conceputa. Eram ceva unic desi in vremea aceea mai erau multi altii ca mine.

Nu stiam cine imi daduse viata, nici de ce aveam trup, suflet si duh. De fapt nu stiam nimic.

In jurul meu era un intuneric care ma apasa. Si in mine era intuneric. Nu-mi amintesc sa fi vazut ochii mei lumina.

Desi nu distingeam bine lucrurile, ma avantam cu putere spre... nici eu nu stiam spre ce. Nu intelegeam de ce ceva din interiorul meu tanjea dupa altceva; parea ca un gol isi cerea dreptul de a fi umplut. Sufletu-mi nu se multumea cu ceea ce ii ofeream cu generozitate.

Si mai ciudat e faptul ca in vreme ce traiam -traiam oare?- in  lumea mea oarba, o raza plapanda de lumina s-a furisat pana la mine. S-a facut din ce in ce mai mare si mai orbitoare ca am cazut cu fata la pamant si mi-am zis: "Aceasta e Lumina!"

Am incercat sa ma agat de ea; vroiam cu orice pret sa nu o las sa plece, dar mainile mele murdare nu o puteau atinge ca ar fi intinat-o.

Cu un efort disperat venit din adancul fiintei, am strigat: "Ah, ai mila!" In urmatoarea clipa am simtit cum niste solzi imi cad de pe ochi si ca sunt invaluita de Lumina pana in strafundul inimii. O voce s-a auzit peste mine: "Sa fie lumina!"  

28 mai 2008