Stephanie e o fetiţă drăgălaşă pe care o iubesc nespus de mult. O iubesc cam aşa cum orice om îşi iubeşte întâiul născut. Seamănă mult cu mama sa Ana, având un aer nordic, atât la chip cât şi la trup. Aşa încât, unul dintre prietenii mei o alintă cu dragoste :“vikinguţa”.

În luna iulie din anul 2000, această fetiţă a primit un diagnostic cutremurător: leucemie.

Avea doar un an şi jumătate.

De fapt, întregul diagnostic suna aşa: Leucemie Limfoblastică Acută (ALL). Îngozitoarea maladie este produsă de o proliferare prea rapidă a limfocitelor imature care, dacă s-ar fi dezvoltat într-un ritm normal, s-ar fi transformat în celule normale de tip T sau B. Iar acest tip de cancer afectează toate celulele sanguine din organism, chiar şi pe cele din măduva oaselor.

Sângele se formează în măduva oaselor, iar de acolo intră în organism pentru a-şi îndeplini misiunea: celulele roşii transportă oxigen la ţesuturi, celulele albe ajută la lupta împotriva viruşilor, bacteriilor şi infecţiilor, iar leucocitele ajută la coagularea sângelui în cazul tăieturilor sau afectarea ţesuturilor.

Diagnosticul de leucemie este foarte dificil de stabilit, pentru că foarte multe simptome sunt similare cu cele ale bolilor normale, cu care se confruntă un copil normal. Simptomele pot fi foarte confuze, dezvoltându-se lent sau pot fi foarte vizibile şi agravându-se de la o zi la alta. Dar oricum ar fi, copilul începe prin a obosi foarte uşor şi simte nevoia de a se odihni foarte des. Febra devine foarte frecventă, apărând şi dispărând la intervale mici de timp. Pofta de mâncare se micşorează, dar nu aduce după ea pierderi sensibile de greutate, în mod necesar. Părinţii atenţi observă primele semne ale bolii prin faptul că lovituri nu prea puternice pe corp dezvoltă vântătăi accentuate. De asemenea, copilul capătă o paliditate accentuată. Unii copii se plâng chiar de dureri de spate, picioare şi dureri de încheieturi, care le îngreuează mersul. De multe ori apar noduli limfatici la ceafă, şi umfături în partea de sus a abdomenului din cauza dilatării splinei şi a ficatului. Creşte iritabilitatea şi sensibilitatea psihică. Şi de multe ori apar sângerări inexplicabile ale nasului.

Din momentul în care Stephanie a fost diagnosticată astfel, am început să trăim un coşmar de nedescris.

În septembrie 2002, trebuia să fie terminat tratametul de doi ani şi jumătate (care se aplică la fetiţe şi trei ani la băieţi), dar, în loc să ne bucurăm de vreo veste bună, tot în acea lună am fost loviţi de una devastatoare: celulele canceroase se întorseseră în măduva oaselor într-un procent de peste 70%. Eram bulversaţi de amărăciune, aşa că, am amânat, fără să vrem, începutul unui nou tratament până în ianuarie 2003.

Dignosticul: CANCER

Era luna lui cuptor, luna iulie, a anului 2000 şi Stephanie a început să nu se simtă bine de loc. Am ajuns acasă seara, împreună cu soţia mea, de la compania unde lucram amândoi. Am intrat în sufragerie şi Stephanie ne-a întâmpinat cu un zâmbet. Nu ne văzuse de peste 12 ore.

- Aţi văzut că i s-a umflat bărbia? – ne atrase atenţia îngrijorată mama soţiei. Atunci am observat că bărbia, mai precis, gâtul era umflat ca o guşă. Am pipăit-o şi am observat că era tare ca o piatră. De o vreme observaserăm şi nişte noduli la ceafă, dar am crezut că aceştia sunt doar nişte semne ale creşterii sale fireşti.

Am luat-o imediat şi am dus-o la o clinică de urgenţă. După o examinare atentă, şi după ce medicul de gardă s-a cosultat telefonic cu un medic specialist, ni s-a spus că fetiţa arată foarte bine, cu excepţia guşii, care nu poate fi explicată. Credea că are oreon. Ne-a spus că ar fi bine să îi facem o analiză de sânge la spitalul care era peste drum de clinică, sau putem să aşteptăm până dimineaţă să o ducem la medicul ei pediatru. Am ales a doilea sfat.

A doua zi soţia mea şi-a luat liber de la serviciu şi a dus-o la medicul pediatru. Acesta, după o examinare sumară, i-a dat diagnosticul: o infecţie care apare peste noapte şi dispare în câteva sâptămâni. I-a prescris nişte antibiotice şi ne-a programat peste câteva săptămâni să venim la o nouă consultaţie.

Cele câteva săptămâni au trecut foarte repede. Din păcate, guşa a rămas tot acolo, iar nodulii la fel. Stephanie, pe zi ce trecea, era tot mai obosită şi nu avea chef de nimica. A slăbit mult, nu mai zburda ca înainte, nu se mai juca cu aceeaşi poftă, nu o mai interesa nimic, ci doar căuta un loc să stea jos şi să se odihnească.

Într-o miercuri, la câteva săptămâni după prima vizită la medicul pediatru, am adus o înapoi la o consultaţie. De data aceasta i-am rugat pe părinţii soţiei să o ducă, pentru că noi nu mai puteam lipsi de la muncă. De data asta, medicul a crezut că fetiţa are tuberculoză. I-a făcut un test şi i-a luat sânge pentru analiză. Patru asistente s-au luptat cu ea să o ţină ca să poate extrage sângele necesar pentru test. Venele i se subţiaseră şi avea dureri neobişnuite. Medicul ne-a spus că o să aibă rezultatele de la analiză vinerea ce urma, dar puteam suna chiar joi (a doua zi), pentru unele rezultate parţiale.

Am sunat a doua zi, pe la ora 10 am, şi am fost puţin surprins că mi-a răspuns imediat chiar asistenta. (De obicei, când suni la un spital, dai doar de roboţi: “pentru limba engleză apasă tasta 1, pentru spaniolă apasă tasta numărul 2, pentru un doctor specialist apasă 3, pentru a consulta o asistentă apasă tasta 4”, şi aşa mai departe).

- Medicul nu poate să vorbească la telefon, este într-o şedinţă – mi-a răspuns asistenta.

- Au venit ceva rezultate de la testele de sânge? – am întrebat îngrijorat.

- Da, dar trebuie să vobiţi chiar cu medicul … Sunaţi dacă puteţi după lunch - mi-a răspuns ea pe un ton prudent.

- Bine - am răspuns eu cu o jumătate de gură.

La ora 1 pm , l-am sunat pe medic. Eram la serviciu, -îmbrăcat ca un cosmonaut-, pentru că mediul în care lucram cerea aceasta: o companie de microcircuite pentru computere. Am format numărul şi a răspuns chiar medicul, fapt rar întâlnit în epoca cea mai robotizată din istoria omenirii.

- Domnule doctor, ce veşti aveţi pentru mine? – am întrebat cu sufletul la gură.

- Din păcate … rezultatele analizelor nu sunt bune - a răspuns medicul.

- Cum adică? – am icnit eu surprins.

- Fetiţa dumneavoastră are cancer. Mai precis cancer în sânge ... se cheamă leucemie. Trebuie să o duceţi de urgenţă la spitalul Dornbecher. Este cel mai bun spital din zonă pentru probleme de genul ăsta...

În acel moment am simţit că totul se întunecă în jurul meu, podeaua, de un alb imaculat, a început să se învârtă şi aşteptam să se prăbuşească sub mine. Am lăsat receptorul jos pe masă, în timp ce medicul continua să-mi dea detalii. M-am îndreptat spre secţia unde lucra soţia mea. Colegii m-au văzut tulburat şi se uitau după mine întrebători. Am ajuns la secţia Anei. Era în mijlocul unei examinări tehnice importante. În jurul ei erau foarte mulţi şefi şi ingineri. Mi-a văzu doar ochii - pentru că faţa îmi era acoperită de mască şi a ştiut că ceva nu este în regulă.

- Hai să mergem acasă, fetiţa noastră are cancer! – i-am spus fără să mă gândesc cât de crudă este vestea asta şi pentru ea.

Am ieşit afară amândoi pe coridoarele pustii ale companiei, fără să dăm atenţie privirilor întrebătoare ale colegilor care se uitau după noi cu mirare. Ne auzeam paşii izind în betonul rece. Îi repetam soţiei mele ce îmi spusese medicul. Fetiţa noastră e pe moarte şi nu are decât 18 luni ...

Am urcat în maşină şi ne îndreptam spre casă într-o goană nebună. Plângeam amândoi cu un plâns copilăresc, scrâşnit. Îmi ştergeam lacrimile ca să văd mai bine autostrada, care se îngusta din ce în ce în faţa mea. Am sunat acasă de la telefonul celular şi i-am spus bunicii fetiţei să o pregătească, fiindcă o ducem la spital, şi i-am dat şi ei crunta veste.

Ajunşi acasă, Stephanie ne-a întâmpinat din nou cu acelaşi zâmbet, bucuroasă să ne vadă aşa de repede în acea zi. Am urcat din nou în maşină, am intrat din nou pe autostrada de pe care ieşisem cu puţin timp în urmă şi în timp ce goneam nebuneşte, fetiţa ne studia ochii noştri trişti şi nu înţelegea ce se întâmplă.

- Mami, mami ... buuumbuuum – gângurea ea, uitându-se admirativ cum maşina noastră le depăşea în viteză pe toate celelalte.

Spitalul Dornbecher este parte din marele complex de spitale OHSU (Oregon Health and Science University). Este echipat cu ultimele tehnici în domeniul medicinei şi are cei mai buni specialişti din zonă. Aici se pregătesc şi cei mai buni medici din Statele Unite. Aşezat pe un deal, spitalul are o vedere extraordinară a centrului oraşului Portland. Dar în acel moment, nu mă gândeam la nimic din toate acestea şi nici nu ştiu, când şi cum, am ajuns acolo. La recepţie, ţin minte doar că, am întrebat unde este secţia de onclologie.

-La etajul zece. Sunteţi familia Urs? - ne-a întrebat recepţionera foarte amabilă.

- Da – am răspuns sec.

- Doamna doctor vă aşteptă.

Am luat liftul până la etajul zece.

- Sunteţi familia Urs? – ne-a întâmpinat o doamnă de vârstă mijlocie, subţirică şi cu un zâmbet schiţat pe buze.

- Da - am răspuns din nou.

- Mergem la secţia de oncologie. Urmaţi-mă, vă rog.

Clinica de oncologie era la acelaşi etaj. Am intrat într-un cabinet unde lui Stephanie i s-a luat din nou sânge, pentru a se stabili cu exactitate ce fel de leucemie avea. Am ţinut-o pentru prima dată strâns la piept, cu picioarele ei mici între genunchii mei, ca să nu poată să se mişte şi să i se ia sângele mai uşor. Mă durea sufletul să o văd cât suferă. Am urât întotdeauna acele şi seringile medicale.

Rezultatele analizelor au venit înapoi foarte repede: Leucemie Limfoblastică Acută.

Am fost internaţi imediat în spital.

Între timp familia noastră aflase şi ea vestea cea rea. De la început cu toţii: fraţi, surori, cumnaţi, nepoţi şi nepoate, au constituit un suport balsamic deosebit pentru noi. (Din partea soţiei mele, suntem binecuvântaţi cu doi pastori: fratele cel mai în vârstă al soţiei, Vasile Cînpean şi singurul cumnat din partea ei, Beniamin Zăgrean.) Aceştia când au auzit, au venit de urgenţă la spital, iar fratele Beni, i-a facut ungerea cu untdelemn şi ne-a condus în rugăciune.

Eram obosiţi, ca după o zi lungă şi grea, şi ne pregăteam de culcare. În salon nu eram decât noi trei, soţia mea Ana, cu mine şi Stephanie. Era trecut de ora 10 seara. Am rugat-o pe Ana să ia un prosop, să-l înmoaie în apă rece şi să o spele pe fetiţă pe faţă. Dar atunci când Ana s-a apropiat de Stephanie, şi-a tras mâna înapoi cu iuţeală. Guşa dispăruse.

- Tu vezi că nu mai are guşă? - a exclamat ea.

Imediat a căutat-o la ceafă. Nodulii dispăruseră şi ei. Şi doar nu începuse nici un fel de tratament, pentru că urma de-abia să i se facă un test de măduvă a doua zi …

- Fetiţa noastră e vindecată! – a strigat din răsputeri Ana. Dumnezeu s-a atins de Stephanie, când i s-a făcut ungerea cu undelemn!

Către dimineaţă a venit asistenta de serviciu şi i-a luat din nou sânge fetiţei pentru analize. Şi aceste recoltări au urmat apoi, în fiecare zi, la fiecare opt ore.

Dis-de-dimineaţă a venit şi medicul de gardă în vizită. Un bărbat de vreo de 50 de ani, cu părul alb ca zăpada, cu o privire prietenoasă, pe nume dr. Nicholson. Avea deja testele de la analizele de sânge, luate cu câteva ore înainte. Ne-a întrebat, mai întâi, cum se simte fetiţa. Apoi ne-a spus că, încă nu poate să înceapă vreun tratament pentru ea, deoarece nu se ştie cu exactitate tipul de leucemie, şi cât este de infestată măduva oaselor cu aceste celule rele, până nu i se va face testul de măduvă.

- Well … testele de sânge de azi dimineaţă au venit negative. Hm… se pare că aparatul a făcut vreo greşeală … El nu indică nici o celulă canceroasă în sângele fetiţei … Da, da … trebuie să fie o greşeală – a conchis el.

I-am răspuns, cu simplitate, că noi suntem credincioşi Domnului şi credem că El, Domnul, a făcut o minune, atingându-se de fetiţa noastră, în seara trecută. Dr. Nicholson a zâmbit vag şi enigmatic, aşa cum îi stă bine oricărui savant. Nu a zis nimic şi a schimbat subiectul.

Cu toate că am văzut această minune, am fost încurajaţi să continuăm tratamentul, deşi nu ştiam nimic despre ce va urma.

Mai întâi, după câteva săptămâni, a trebuit să ne mutăm de la spitalul Dornbecher la spitalul Emmanuel, din cauza asigurării medicale.

Aici, tratamentul cerea teste frecvente ale sângelui. Dar venele lui Stephanie erau mici şi fragile, aşa că asistentele medicale au avut probleme mari cu luarea de sânge.

Odată, la o astfel de recoltare sanguină, trei asistente au încercat din răsputeri, timp de o jumătate de oră, să extragă măcar o picătură de sânge. O ţineam strâns pe Stephanie de picioare şi sufeream îngrozitor de suferinţa ei. Intrând tocmai atunci, doamna dr. Olson, surprinsă de paloarea mea cadaverică, m-a rugat să ies pe coridor, promiţându-mi că va duce ea la bun sfârşit recoltarea. Dar când Stephanie a văzut că o părăsesc a început să strige cu disperare:

- Tati, tati, nu mă lăsa să mă omoare! Nu mă părăsi! Tati, tati, tati …!

Mă simţeam cumva vinovat, dar mă gândeam totuşi că o fac pentru binele ei. Iar această luptă lăuntrică mă dobora. Pe coridor mă aştepta bunicul fetiţei care a fost nelipsit de la toate programările medicale la prin care a trecut Stephanie.

Puţin mai târziu, la sugestia medicilor, am acceptat să i se pună o supapă sub piele, conectată cu una dintre venele care merg la inimă, şi pe unde i s-a administrat restul tratamentului. Tot pe acolo i se recolta sânge, oridecâte ori era necesar. Când ştiam că mergem pentru tratament la clinică, îi puneam de acasă o emulsie care amorţea pielea de unde se afla supapa. Tot o durea, când o “accesa”, dar cel puţin, nu mai suferea aşa de tare ca înainte. Până la urmă, fetiţa s-a obişnuit cu ea şi o considera ca pe o parte din trupul ei, numind-o “my buddy”.

Sfârşitul primului tratament, diagnosticarea cu cancer pentru a doua oară

Trecuseră peste doi ani şi jumătate. Era la sfârşitul tratamentului, mai precis ultima săptămână din septembrie 2002. Se apropia ziua ei de naştere, al patrulea ei an de viaţă, şi tocmai ne mutaserăm într-o casă “nouă”. Şi ne gândeam să adunăm toată familia la noi, spre a sărbători evenimentul, dar mai ales, să mulţumim Domnului, fiindcă El ne ajutase până atunci să trecem prin această teribilă încercare.

Cu câtva timp în urmă însă, Dumnezeu ne-a vorbit că va face o lucrare mare în familia noastră, despre care cei de aproape şi de departe se vor mira cât de mare este puterea Sa.

Acest cuvânt al Domnului ne-a surprins puţin. Stephanie ieşise cu bine de sub tratament. Şi chiar doamna dr. Olson, bucuroasă, ne îndemnase să sărbătorim vindecarea fetiţei. Ce putea să fie?

Am planificat această sărbătorire în ultima duminică a acelei luni.

Joia am avut ultima planificare la clinică pentru nişte teste care erau parte a protocolul pentru sfârşitul tratamentului. Printre acestea era şi un test de măduvă şi un altul de lichid din coloana vertebrală.

Rezultatele acestor teste necesită mai multă vreme decât cel al analizelor de sânge, care, de cele mai multe ori, vineau înapoi în mai puţin de o oră. De fiecare dată când Stephanie avea analize de măduvă, aşteptam deci o vreme mai îndelungată rezultatele, cu sufletul la gură. Dar mai ales pe Ana o afecta, mai mult decât pe mine, această aşteptare. Şi iarăşi, şi de această dată, simţurile ei de mamă erau încordate.

Sâmbăta, înainte de strângerea laolaltă a familiei noastre, Ana a sunat la spitalul unde se află clinica, şi a dat chiar peste doamna dr. Olson.

- Aveţi ceva rezultate pentru noi, doamna doctor? - a întrebat ea.

- Da, cred că da - a răspuns de la celălalt capăt doctoriţa. Stai puţin să deschid programul din computer.

Au trecut câteva momente prelungite şi de la capătul firului se auzi o voce gâtuită:

- Nu, nu se poate … Nu este posibil …

- Ce se întâmplă …? – a întrebat soţia mea cu sufletul la gură.

- Rezultatele de la laborator arată acum că măduva are celule canceroase în proporţie de peste 70%! – a răspuns stupefiată doctoriţa

- Sunteţi sigură că este numele ei pe aceste teste?

- Da, e al ei. Extraordinar … nu mi s-a întâmplat niciodată de când practic medicina … în 15 ani de experienţă … cancerul să fie descoperit la ultimele teste … după doi ani şi jumătate de tratament. Trebuie să începem imediat un alt tratament! Altfel nu văd cum Stephanie va ajunge să mai trăiască până la Thanksgiving! Iar până la Ziua Recunoştinţei mai erau doar două luni.

Nu se putea să primim o veste mai proastă. Nu se poate descrie durerea pe care am simţit-o atunci când ni s-a spus că fetiţa noastră va mai trăi mai puţin de două luni.

A doua zi toţi membrii familiei noastre au venit la noi acasă. Nu am spus nimănui vestea devastatoare. Clocoteam amândoi ca un vulcan, Ana şi cu mine, dar am vrut ca toţi să se bucure de întâlnirea pe care o programaserăm cu mult timp înainte.

În săptămâna care a urmat ne-am întâlnit cu doamna dr. Olson. Ne-a explicat că se pare că tratamentul pe care l-a avut până acum nu a fost eficient. Iar pentru tipul de lecucemie pe care l-a avut Stephanie, există trei feluri de tratament, depinzând de cât de avansat este cancerul în momentul diagnosticului: tratament pentru risc mic, cu un coeficient de vindecare de 90%; risc mare, cu un coeficient de vindecare de 75% şi de recădere, adică reîntoarcere a cancerului. Stephanie urmase primul tratament, iar acum eram sfătuiţi să începem ultimul, care este şi cel mai greu şi cu un coeficient de vindecare de numai 50%.

Între timp soţia mea era însărcinată de patru luni cu băieţelui nostru, care avea să fie Joshua. Doamna dr. Olson ne-a sugerat că ar mai fi o şansă. Să i se facă lui Stephanie un transplant de măduvă din cordul ombilical al lui Joshua, atunci când acesta se va naşte. Dar, mai apoi chiar ea ne-a temperat speranţa, spunându-ne că şansa potrivirii DNA-ului la cei doi copii nu poate fi mai mare de 25%.

Am plecat spre casă îngânduraţi şi indecişi. Şi de-abia atunci ne-am amintit de cuvintele pe care ni le trimesese Domnul: “Voi face o minune mare în familia voastră”.

Mergeam la clinică cu Stephanie la fiecare două săptămâni. Iar cancerul ei avansa continuu: 70%, 75%, 80%. Şi chiar peste 80%, la începutul lui decembrie. Medicii ne-au informat că fetiţa noastră mai are doar o săptămână de trăit. Am ieşit de la clinică împreună cu soţia mea şi fetiţa noastră ne privea feţele triste. Eu îmi stăpâneam cu greu lacrimile, încercând să conduc maşina măcar cu un minimum de atenţie. Ana stătea pe bancheta din spate cu faţa înţepenită înspre fereastră, pentru ca Stephanie să nu-i poată vedea faţa scăldată de lacrimi. Ne apropiam de un tunel care marchează ieşirea din centrul oraşului.

- Mami, de ce plângi? Nu ai Biblia la tine? - a întrebat cu seninătate fetiţa.

- O am ... e în poşetă ... - a răspuns soţia mea în timp ce încerca să-şi şteargă lacrimile.

- Dă-mi-o!

Stephanie a luat Cartea în mâninile ei mici şi a deschis-o. A deschis-o aşa cum cineva aflat în pragul disperării vrea un răspuns de la Domnul. Cartea s-a deschis undeva, la Vechiul Testament. Ana a încercat să o convingă să o deschidă undeva la Cel Nou. Dar fetiţa avea deja degetul arătător fixat pe pagina 380.

- Citeşte aici! - a insistat ea.

Era versetul 14, al capitolului 17,al Cărţii Întâi a Împăraţilor, care zice:

Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului.”

Am înţeles atunci că fetiţa noastră nu va muri, pentru că untdelemnul şi făina reprezentau sângele cel bun, care o va ţine în viaţă până ce Dumnezeu ne va da izbăvire şi o va vindeca.

Începutul celui de al doilea tratament pentru leucemie

La insistenţele medicilor, Stephanie a început tratamentul de gradul trei, cel împotriva întoarcerii cancerului, în prima săptămână a lui ianuarie 2003. Joshua trebuia să se nască prin martie. Iar dacă fetiţa va trece prin tratamentul intesiv pentru transplant, vom încerca să urmăm sfatul medicilor, pentru a nu intra în conflict cu autorităţile, care ar fi considerat o faptă foarte gravă refuzul nostru de a o trata.

Noul tratament a fost extrem de dificil. După doar câteva săptămâni, părul ei lung, auriu, a început să se topească ca o cârpă. A început să cadă, pentru a doua oară, din pricina medicamentelor chimoterapeutice.

Am petrecut peste 80% din timpul nostru în spitatal unde i se administra doze puternice de chemoterapie. Acasă lua medicamente cu duiumul, câte 15 feluri de medicamente odată. Administrarea lor era foarte confuză pentru că diferite medicamente şi doze diferite trebuiau date la intervale de timp diferite. Toate aveau un gust insuportabil. Care erau pirule, le spărgeam şi le amestecam cu miere şi cu un fel de sirop dulce de căpşuni. După ce le amestecam pe toate şi pe cele lichide şi sub formă de pirule, le puneam toate într-o siringă şi i le dădeam.

Într-o zi tocmai ne întorsesem de la spital şi fetiţa se simţea foarte rău. Am ajuns acasă, i-am dat haina jos, s-a aruncat jos pe podea şi mi-a zis cu un ton care m-a lovit direct în suflet:

- Tati, de ce mă tot duci la spital. Când merg la spital mă simt bine şi când vin acasă mă simt rău. Mai bine lasă-mă să mor.

Aceste cuvinte m-au marcat aşa de tare. Îmi venea să îmi „iau câmpii”. Să îmi văd singurul copil cum suferă şi să nu pot face nimic pentru a-i alina durerea. M-am gândit atunci la Dumnezeu Tatăl cum s-a simţit să îşi vadă Fiul cum suferă şi moare pe cruce şi să nu poată face nimic.

Odată am crezut chiar că am pierdut lupta cu moartea. Eram internaţi în spital, care devenise a doua casă pentru noi. Ana era însărcinată în luna noua. Fetiţei i s-au administrat câţiva litri de medicamente chimoterapeutice, peste noapte, în timp ce dormea, prin supapa care era de acum parte din ea. Deoarece nu a fost bine plasat, acul a ieşit parţial din supapă şi aproape tot lichidul care trebuia să fie pompat în sistemul ei venos, a pătruns sub piele. Zona s-a umflat ca o minge. Stephanie avea dureri aşa de mari încât a trebuit să îi administreze o doză puternică de morfină. Combinaţia de chimo şi morfină s-a dovedit aproape mortală. Nu mai putea să stea în picioare. Nu putea lega două vorbe una de alta. A intrat în delir. Nu mai recunoştea pe nimeni din jur, nici chiar pe prietenele şi verişoarele ei cele mai apropiate, Jenny şi Bianca.

Familia noastră a venit imediat la spital, încercând să ne încurajeze. Credeam că eram martorii sfârşitului unei fiinţe care s-a luptat atât de mult cu moartea, dar a fost învinsă. Şi totuşi, până la urmă, Viaţa a învins. Cel ce este Viaţa a fost mai tare ca moartea şi a biruit-o, la ea acasă. Prin Jertfa de pe Cruce.

Naşterea lui Joshua, salvatorul şi testul perfect de sânge pentru tranplant

Joshua s-a născut pe la mijlocul lui martie. Am asistat la naşterea lui ca şi la cea a lui Stephanie. În timp ce una dintre asistente era preocupată de curăţarea căilor respiratorii ale noului născut, medicul era concentrat cu extragerea sângelui din cordonul ombilical. Noul născut nu a fost afectat deloc de această operaţie şi nici mama sa.

Sângele trebuia să ajungă de urgenţă în California, pentru a fi testat şi selectate doar celulele bune spre a fi gata pentru transplant. Au fost extrase aproape 200 ml şi încă două fiole mici, care trebuiau trimise la spitalul local unde urma să aibă loc transplantul.

Pe la ora 7 pm a avut loc naşterea, iar înainte de ora nouă, cineva de la FEDEX (o companie specială de poştă rapidă) a intrat în salon şi a ridicat cutia cu sânge. Înainte de a fi ridicat pachetul, cumnatul meu, Vasile Cînpean, a rostit o rugăciune pentru ca acest sânge să se potrivească cu cel al fetiţei. Fiindcă cele 75 de procente, care aduceau reuşita deplină a transplantului, trebuiau completate de Dumnezeu.

Fiecare individ are o combinaţie de 6 grupări de cromozoni, AB, CD, EF, GH, IJ, KL. Un copil când se naşte ia câte o combinaţie de cromozoni de la fieacare părinte. Transplantul de la părinte la fiu/fiică este imposibil. Donatorul trebuie să aibă exact aceleaşi combinaţie de cromozoni ca primitorul. Când toate cele 6 grupe ale donatorului se potrivesc cu toate cele 6 ale primitorului se numeşte o potrivire sută la sută. Şi avem un transplant ideal, cu şanse destul de mari de supravieţuire. Când doar 5 grupe ale donatorului se potrivesc cu ale primitorului, aceasta se numeşte un transplant de 80% sau 5 din 6. Aceasta este un transplant mai riscant. Şansele de supraviţuire sunt mult mai mici, atât în timpul transplantului, cât şi după acesta. Din această cauză, primitorul va trebui toată viaţa sa să ia medicamente de antirespingere, pentru că organismul crede că există ceva străin în el şi va încerca să lupte împotriva acelei grupări de cromozoni. Transplantul 4 din 6 se face doar la un spital special, pe undeva pe Coasta de Est a Statelor Unite, şi este extrem de riscant. Şansele de supravieţuire ale primitorului sunt aproape de zero.

După naşterea lui Joshua aşteptam cu nerăbdare rezultatele analizelor de sânge. Aveam o credinţă fermă că acestea vor fi sută la sută potrivite. Câteva zile mai târziu, pe când conduceam maşina pe autostradă, sunt sunat la telefonul celular. Era doamna dr. Godder de la spitalul Dornbecher.

- Marcel, îmi spune ea cu un glas plin de speranţă, avem rezultatele de la sânge. Este o potrivire de sută la sută!

Nu puteam să îmi stăpânesc bucuria. Credinţa noastră că Dumnezeu va face MINUNEA aşteptată cu atâta nerăbdare, s-a dovedit a fi rodnică. Fiolele acelea, pentru care Vasile Cînpean a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu, au purtat sămânţa de viaţă care o va salva de la moarte pe Stephanie.

Ne-am dus la doamna dr. Godder. Am intrat într-un cabinet şi o aşteptam să sosească. A intrat senină înăuntru şi a închis uşa după ea. Avea hârtia cu rezulatele testului în mână. Şi eu şi soţia eram numai zâmbet.

- Felicitări! - a început ea – Rezultatele sunt de sută la sută potrivire perfectă, 6 din 6.

- Nu v-am spus că noi credem în asta? - am spus aproape strigând.

- Mă scuzi, domnul Urs, dar eu nu prea am întâlnit oameni ca voi.

Şi doamna dr. Godder a început să ne spună minuţios, crud de amănunţit, procedurile prin care va treace Stephanie după transplant. Ne-a spus cu lux de amănunte tot ce se poate întâmpla în această perioadă, de la febră, lipsă de poftă de mâncare, mâncărimi şi iritaţii ale pielii, până la afectarea organelor interne: inimă, rinichi, plămâni, ficat etc, şi chiar degradarea organismului, trecerea pe la reanimare şi apoi la morgă. Ne-am speriat aşa de tare că eram în cumpănă dacă să mai mergem înainte sau nu. Până la urmă ne-am decis. Să mergem, deoarece Dumnezeu ne-a dovedit că a început să facă minunea pe care ne-a promis-o, prin potrivirea sângelui noului născut cu cel al fetiţei.

Internarea în spital pentru transplant

Era pe la începutul lui mai 2003 şi am fost programaţi să mergem la spital pentru începerea transplantului. Ajunşi acolo, am fost internaţi în salonul 5 de la etajul 10 al spitalului Dornbecher. La acest etaj mai fuseserăm internaţi atunci când Stephanie fusese diagnosticată pentru prima dată în anul 2000, dar la salonul 3. Saloanele 5 şi 6 sunt amenajate special pentru pacienţii care vor suferi transplantul. Pe lângă curăţenia impecabilă, acestea au şi o circulaţie a aerului cu filtre speciale, pentru a opri orice microbi sau fire de praf, care pot să fie fatale pacienţilor. A trebuit

Obiectivul numărul unu, înaintea transplantului de sânge, este nimicirea sistemului imunitar sau a celulelor albe ale pacinetului. Apoi se procedează la transplantarea propriu-zisă.

Stephanie a fost supusă trei zile la radiaţii intensive asupra întregului organism. Câte două şedinţe pe zi, fiecare şedinţă de 22 minute, dimineaţa şi seara.

După fiecare şedinţă, fetiţa noastră era tot mai obosită. A trebuit să stea singură în laboratorul de radiaţii, care era izolat special cu uşi de un sfert de metru, pentru a nu permite radiaţiilor să se strecoare afară din cameră. Se uita la un televizor cu desene animate, în timp ce reactorul de radiaţii îi bombarda trupuşorul cu neutroni pentru a distruge celulele albe din organism.

După aceste trei zile i s-au administrat doze intense de chimoterapie. A urmat apoi o pauză de o zi şi, după aceea, transplantul propriu-zis.

Tansplantul

Era 13 mai. Stephanie terminase şedinţele de radiaţii şi chemoterapie intensă. În tot acest timp, în fiecare dimineaţă, înaintea vizitei medicului de gardă, ni se aduceau rezultatele analizelor de sânge, care indicau scăderea celulelor albe. Acestea scădeau tot mai mult, pe zi ce trecea, din cauza tratamentului care se aplicase până atunci.

În ziua pregătită pentru transplant, eram cu soţia mea şi cumnatul meu Beni Zăgrean, care venise special să ne susţină. Aşteptaserăm cu nerăbdare această zi. Eram în salon, împreună cu asistenta care avea să administreze transplantul. Noi crezuserăm că transplantul va fi o operaţie sofisticată, administrată şi asistată de câţiva medici specialişti, dar nu a fost aşa. Transplantul în sine a fost doar o transfuzie de sânge. Sângele a venit într-o pungă specială adusă din California, de la centrul special de depozitare şi selecatre a sângelui, anume pentru transplant. Sângele a fost tratat special şi s-au ales doar celulele sănătoase care au fost capabile pentru transplant.

Adusă în salon, punga cu sânge a fost conectată la o pompă care a transmis conţinutul în corpul lui Stephanie prin tuburile din piept care au fost introduse special înainte de internarea în spital. Ca şi supapa care o avea deja, aceste tuburi au fost conectate special cu vena care merge la inimă, dar erau în partea dreaptă a pieptului, iar supapa era în stânga, chiar sub inimă.

Beni Zăgrean s-a rugat pentru binecuvântarea sângelui, înainte de a fi conectat la tuburile care duceau la inimă. A fost operaţie simplă în sine, dar care s-a dovedit a fi vitală pentru Stephanie. Pe timpul transfuziei, fetiţa a fost trează, ba chiar soţia mea i-a dat să mănânce ... sarmale. Era mâncarea ei preferată, deşi începuse simţitor să i se diminueze pofta de mâncare.

În zilele care au urmat, studiam cu atenţie, împreună cu medicii, dispariţia celulelor albe din sânge până aceastea au ajuns la nivelul zero. Trecuseră câteva săptămâni bune. Fetiţa nu mai avea poftă de mâncare de loc. Mânca doar câteva îmbucături pe zi de brânză topită şi acestea cu mari eforturi. Slăbise foarte mult. Avea febră în fiecare zi. A început apoi să o mănânce pielea foarte tare. O scărpinam cu un prosop. Era neliniştită. Nu îşi găsea locul. Avea o stare de agitaţie de necontrolat. Nu putea să doarmă nopţile. Mă ruga în fiecare seară să mă pun să dorm lângă ea. Mă înghesuiam lângă ea pe patul mic de spital construit anume pentru copii. Mă bucuram să pot oarecum să o strâng la piept ca să îi mai iau din dureri şi din nelinişte. După ce adormea mă sculam şi mă duceam înapoi pe sofa pe care am dormit tot timpul cât am stat cu ea în spital. Noaptea eram trezit de multe ori de gemetele şi neliniştea fetiţei sau de pompa care pompa 24 de ore tot felul de medicamente în sistemul venos şi care făcea o gălăgie iritabilă când se termina lichidul programat sau când prindea vreo bulă de aer.

Veneau aproape în fiecare zi vizitatori la ea. Trebuia să îi întrebăm pe toţi, înainte să vină, dacă nu cuma sunt bolnavi sau răciţi, pentru că Stephanie nu avea sistem imunitar şi infectarea cu un virus sau o boală contagioasă era mortală. Soţia mea era acasă cu micul prunc şi venea şi pe la spital din când în când. În fiecare zi venea la spital un grup de voluntari. Aceştia intrau în salon, la cererea mea, şi se jucau cu Stephanie, lăsându-mă să ies afară pentru o mică pauză. Fetiţa îi iubea foarte mult pe aceşti oameni plini de harul blândeţii şi al copilăriei neprihănite.

Stephanie a stat în salon 25 de zile după transplant, şi nu i s-a îngăduit să iasă afară. Trebuia să îi fac baie în fiecare zi. Îi puneam nişte bandaje de plastic peste tuburile şi supapa, care erau conectate cu pompa care pompa medicală.

În fiecare dimineaţă, Stephanie era vizitată de medicul de serviciu, care, în general, era doamna dr. Stork. Ea venea, aproape mereu, însoţită de studenţi de la medicină. Doamna dr. Stork, o femeie scundă, purta nişte ochelari mici şi avea o vorbă foarte calmă şi înţelegătoare. Întotdeauna îmi explica, cu foarte multe detalii, fazele prin care trece fetiţa. De multe ori o ruga pe Stephanie să cânte, spre mirarea celor care o însoţeau, impresionaţi de cuvintele româneşti şi de vocea timbrată a lui Stephanie.

Dr. Godder venea să o vadă destul de des. Din moment ce ea era responsabilă de procesul transplantului, era foarte interesată de cum îi merge fetiţei. A fost surprinsă de starea relativ bună pe care o avea Stephanie, comparativ cu a altor pacienţi. Dar noi îi explicam că, împreună cu ea mai este un Medic şi că Acesta este în control tot timpul. Ei, aici, nu i-a prea plăcut doamnei dr. Godder că nu i-am acordat ei meritul de sută la sută al reuşitei. Biblicul Ghedeon era ceva mai modest.

După vreo două săptămâni de la transplant au început să vină rezultatele care arătau un mic procentaj de celule albe, care până acum fusese zero. Ni s-a spus că noul sânge a început să lucreze. Procentajul a început să crească în fiecare zi. Iar noi eram plini de speranţă.

Stephanie era un star pentru toţi cei din jurul ei. Îi plăcea să cânte. Medicii şi asistentele o aveau la inimă. Cânta aproape în fiecare zi, cu toată suferinţa şi indispoziţiile prin care trecea. De multe ori apăsa pe butonul de unde chemai ajutorul unei asistente şi le întreba dacă vor să le cânte o cântare. Se adunau toate asistentele în jurul difuzorului şi o ascultau.

Post transplant

După 25 de zile, Stephanie a fost lăsată pentru prima dată să iasă din salon. A trebuit să poarte o mască pentru a nu intra în contact cu microbii de pe hol. A fost întâmpinată de un căţeluş, care era tratat special pentru a veni şi a vizita copiii din saloane. Fetiţa s-a bucurat foarte multe de el. Îi plac animalele cu adevărat.

După 40 de zile am ieşit din spital. Tot atât cât a stat şi Domnul Isus în pustie. Ne pregăteam să plecăm. Eram bucuroşi că am trecut cu bine şi prin această încercare şi că mergem acasă. Dar pentru Stephanie nu a fost chiar aşa. Se obişnuise atât de mult cu spitalul, încât începuse să-l considere drept casa ei.

Am plecat totuşi acasă. Stephanie era foarte slăbită, dar era bine.

După 15 zile am venit la control.

- Cum se simte Stephanie? – ne-a întrebat dr. Godder.

- Bine, cu excepţia faptului că are pielea foarte uscată după ce face baie – i-am răspuns.

- Vorbiţi de piele uscată, atunci când ea a avut doză dublă de chimoterapie?

- Cum adică ... dublă? – am întrebat eu pălind.

- Păi, m-am gândit că din moment ce cancerul a venit înapoi, trebuiea să fiu sigură că scăpăm de el. Şi i-am administrat doză dublă de chimoterapie în cele 3 zile.

Doza normală de chimoterapie este foarte puternică. Oricum, mai puternică decât orice i se administrase lui Stephanie înainte. Şi aceasta a fost dublată? Atunci de-abia ne-am dat seama de ce doamna doctor era aşa de îngrijorată pe tot parcursul procesului de transplant. Se temea că o să moară fetiţa din cauza dozei duble de chimoterapie, de care nu ne-a suflat niciun cuviţel înainte! Dar, slavă Domnului, ce-mi mai pasă?, doar fetiţa noastră a trecut prin aceasta biruitoare! Avea pe Cineva care îi purta de grijă cu toată otrava care îi circulase prin vene!

Am venit după 40 de zile de la ieşirea din spital la control. I s-a făcut un test de măduvă. Testul a arătat că sută la sută din celulele noi sunt de la Joshua. A fost un alt motiv de bucurie pentru noi. De atunci nu am mai mers la spital decât odată pe an. Mergem la controale şi toate analizele arată perfect.

Stephanie este un adevărat dar de la Dumnezeu, dar pentru care am luptat să îl avem, iar odată ce l-am avut, ne-am chinuit să-l păstrăm. În timp ce soţia mea a fost însărcinată cu Stephanie, a avut 5 accidente de maşină. Nu avusese până atunci nici măcar o amendă, darămite un accident. Satana a încercat s-o omoare pe Stephanie, chiar înainte de a se fi născut. Iar după ce a văzut că nu a putut s-o omoare în pântecele mamei sale, a lovit-o cu cancer, după ce s-a născut.

Cred că Dumnezeu are un plan măreţ pentru ea în viaţă. Iar Satana ştie aceasta şi a vrut să nimicească planul Lui. Experienţa noastră a atins foarte multe vieţi, şi continuă să atingă multe inimi în continuare. S-au făcut multe rugăciuni pentru ea, care au fost ascultate. Noi suntem martorii puterii rugăciunii şi dovada că Dumnezeu mai face încă minuni mari. Puterea lui Dumnezeu ne-a susţinut pe tot parcursul acestui calvar.

Noi, Ana şi cu mine, nu suntem cu nimic mai aparte decât orice om de rând. Suntem doar nişte păcătoşi salvaţi prin harul jertfei Domnului Cristos.

Dar... căci aici e, totuşi, un „dar”. Iar acest „dar” este exprimat în simplele, dar emoţionantele, cuvinte ale poetului care zice:

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutură clipa din timpul deplin.
Surâde şi cade. Şi altele vin.

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng,
ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.
{ărâna rămâne şi uită de el.
Şi alt fir se-nalţă şi cade la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu.
Pe fruntea mea însă e scris: Dumnezeu!

Iar atunci, când pe fruntea ta scrie că aparţii lui Dumnezeu, devin pe deplin aplicabile cuvintele Mântuitorului nostru: Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii!

Da, cu adevărat, Ana şi cu mine suntem mai de preţ decât multe vrăbii. Şi am vrea ca toţi cei ce citesc aceste rânduri, şi sunteţi trudiţi şi împovăraţi, să veniţi la Isus Cristos Domnul. Şi El vă va da odihnă!

Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Amin. 

 Mai jos puteti urmari o cantare interpretata recent de Stephanie: