Plata pacatului e moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viata vesnica prin Isus Hristos, Domnul nostru." (Romani 6:23)

A sosit momentul. Momentul mult asteptat, pentru care m-am pregatit. Sunt pus sa aleg: fie ceea ce im place, fie ceea ce trebuie. Nu sunt in dubii. Stiu ce trebuie sa aleg. Stiu ceea ce imi face rau. Si totusi... Imi place...

Ma uit la ea. La ispita. Ce frumos pare totul! Ce placut!... Si ce daca incerc o data?... O singura data. Doar acum. Doar nu e cine stie ce mare problema!... Acum si atit. Imi dau seama insa ca nu pot alege asa de usor... Ceea ce vreau sa fiu nu ma lasa sa fac ceea ce as vrea sa fac... Nu pot, nu trebuie sa pacatuiesc! Ma lupt. Ma lupt cu mine insumi. De ce e atit de greu? Incerc sa birui. Si totusi... Dorinta e atit de mare!

Ma uit in jur. Nu e nimeni. Nu e nimeni sa ma vada. Uit insa sa ma uit in sus. Uit insa ca de acolo Cineva ma vede totusi...

Gust din placerea ispitei. E buna. Buna pentru un timp: un minut, doua minute, cinci minute. Atit.

Trece un timp. Incep sa imi dau seama ca ceva nu e in regula cu mine. Constientizez faptul ca am gresit. Am pacatuit. Incerc sa ma rog. Nu pot. El nu mai este acolo. Bucuria s-a dus. Puterea s-a dus. Nu mai sunt bun de nimic. Ramine doar sentimentul infringerii si acel sentiment ciudat al faptului ca am alergat dupa un lucru fara valoare.

Mai trece un timp. Indelungat. Un timp de lacrimi, de pocainta. Incet, incet, Il regasesc. Vine din nou la mine. Bucuria reapare. Puterea revine. Sentimentul infringerii dispare. Inteleg mai mult ca oricind dragostea Lui. Chiar ma iubeste. Asa cum sunt. Inteleg adevaratele valori. Lucrurile fara valoare trebuie sa dispara din viata mea! Si totusi... Nu mai sunt ca inainte. Ceva din mine parca a murit. Lipseste ceva. Apropierea mea de El nu este ca inainte. Nu mai simt dragostea Lui ca inainte... Si inteleg ca numai eu am avut de pierdut de pe urma ispitei.