Era 1 decembrie, o zi senină de iarnă. Încă nu ninsese şi nu era foarte frig; pe la 12 au venit la noi acasă nişte fraţi să se roage pentru tata, care era foarte bolnav. De ceva vreme, tata se simţea tot mai rău şi parcă nici mama nu mai avea speranţă că o să fie bine. În zilele când lipsea de acasa, ştiam că e la spital.

Trecuseră ani buni de când tata era bolnav şi cred că mama mulţumea în fiecare zi Lui Dumnezeu, când tata se ridica din pat.

Acea săptămână a fost una destul de agitată pentru casa noastră, unul mergea, altul venea, ba fraţi din biserică, ba vecini sau rude, toţi curioşi cum se mai simte tata.

Sâmbătă a început să ningă şi noi, copiii, eram aşa de bucuroşi pentru fiecare fulg care cădea. Aveam aproape 14 ani pe atunci.

Duminică dimineaţa, când am mers la biserică, era tot satul acoperit cu zăpadă, fiindcă ninsese toată noaptea. Era o privelişte nemaipomenită. La rugăciunea pentru cei bolavi l-au amintit şi pe tata; deşi eram copil, eram conştientă că tata are să se ducă şi m-am pus pe genunchi plângând şi stăruind înaintea Domnului să-i lungească zilele. Dintre cei 13 copii, eu sunt a 12-a în familie... cea mai zburdalnică şi neastâmpărată.

La programul de seara, iaraşi l-au amintit pe tata şi toată biserica plângea; şi Îl rugam pe Dumnezeu să facă ceva. După biserică, toţi tinerii au venit la noi acasă să cânte şi să ne încurajeze. Au cântat cântarea "Eşti pregătit să zbori, când ceasul va suna"; i-am urât pentru că au ales cântarea aceasta.

Oare cât de curând o să sune ceasul? Cu noi ce o sa fie? Mai eram 7 copii necăsătoriţi, dar mama? Au fost 40 de ani împreună, o viaţă de om. Am  adormit cu neliniştea ce mă cuprinsese, de mii şi mii de întrebări cărora nu le găseam răspuns.

A doua zi, 7 decembrie, am plecat la şcoală, prea puţin interesată de ce spuneau profesorii sau colegii, aveam o teamă... oare îl voi mai găsi pe tata în viaţă? Auzeam oameni pe uliţă "că nu mai are mult, că se duce şi săracii copiii ăia mici  rămân orfani" şi se uitau la noi cu tristeţe. De la şcoala până acasă erau 2 kilometri şi i-am parcurs alene, tristă şi tăcută.

Ajunsă acasă, am mers direct la tata. Stătea întins pe pat, aşa de trist, că nu voia să mă privească. L-am intrebat cum e şi mi-a zis că tot aşa... şi a lăcrimat. L-am rugat să nu plângă, că o să fie bine... m-a privit ceva vreme şi mi-a spus să îi aduc zăpadă de afară, să-i pun pe frunte, să se răcorească puţin. Nu am stat prea mult cu el, că a zis că ar vrea să doarmă şi am ieşit mai tristă de cum eram. Era aşa de stins, de slăbit, că abia mai vorbea.

Au început iarăşi oamenii să vină, spre seară; era casa plină, dar era o linişte deplină. Parcă nimeni nu mai avea curajul să deschidă gura. Pe la 7 mai rămăseseră vreo 2, 3. Venise şi fratele meu, care a fost plecat câteva zile şi de care tata întreba tot la 5 minute.

M-am retras într-o cameră şi am vrut să mă rog, dar nu găseam cuvinte. Am plâns amar, acolo, pe genunchi... nu mai aveam nicio speranţă că se va face bine. Am început să mă rog pentru sufletul tatălui meu, ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l primeasca în odihna veşnică. Sosise ceasul, eram conştientă de asta.

Când m-am întors în bucătărie, era mama care aţipise, mult prea obosită sa mai audă forfota din casa. Se făcuse ora nouă, mama a tresărit şi s-a dus direct la tata. Pe la nouă şi douăzeci de minute, tata a zis că ar vrea la baie şi l-au ridicat pe şezut, în acel moment şi-a dat ultima suflare, a clipit de 2 ori şi gata.

Atâta să fie viaţa aceasta, un răsuflu? Când am auzit că într-adevăr e mort, am fugit pe drum plângând şi urlând de durere la sora noastră, care locuia acolo, în sat, s-o anunţăm de tragedie.

Ce noapte grea!... Au venit toţi pe rand, sfâşiaţi de durere. Gata, nu o să mai avem tată... şi era aşa de trist acest lucru! Am fost o familie foarte unită şi foarte apropiaţi de părinţi, dar de acum ne-a mai rămas numai mama.

Au urmat zilele triste de înmormântare, foarte triste. Sărbatorile au fost şi ele triste, simţeam că lipseşte ceva... tata.

Dar acum, cu trecerea anilor, ne-am dat seama că Dumnezeu nu ne-a  lăsat, ci la fiecare ne-a purtat de grijă. Îi mulţumesc Domnului pentru felul minunat în care a lucrat şi lucrează în vieţile noastre!!!