Fiecare om, în situaţii diferite, în momente diverse, pe termene mai scurte ori mai lungi, cu reţineri sau fără nici un fel de rezerve, acordă încredere unor persoane, mai apropiate, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute. M-am găsit uneori în ipostaza să ofer recomandarea mea de încredere diferitelor persoane ca fiind demne, ca mai apoi să fiu pus în situaţia de a explica eşecul uneori chiar lamentabil pentru situaţii care nu de puţine ori au ajuns să dezamagească.

Câte persoane pot spune că aşteptările lor nu au fost înşelate vreodată?! Ar fi suficient să deschizi uşa judecătorie, iar pagina instanţei de judecată o vei găsi ticsită cu fraţi ce se războiesc cu propriii lor fraţi, părinţi ce-şi împart dreptatea cu propriii lor copii, soţi care şi-au dăruit dragostea „etena” soţiilor, pe care acum le târăsc prin tribunale, parteneri înfometaţi de câştig împotriva foştilor parteneri mai flămânzi ca ei. Fiecare poveste are adevărul ei, fiecare dintre cei implicati vor avea o versiunea, care întotdeauna-i va da dreptate şi totuşi, când vor ieşi pe poarta tribunalului, unul va râde, celălat va plânge. Câţi dintre cei pe care i-am enumerat mai sus nu s-au trezit cu citaţia la uşă, fără să ştie măcar că acela pe care până nu demult îl iubea, azi îl urăşte, câţi dintre cei care se găsesc în astfel de situaţii nu ajung la marginea societăţii datorită stării psihice în care sunt târâţi, ajungând epave umane, iar unii ajung să-şi pună capăt vieţii pe care au primit-o în dar de la Dumnezeu.

Acestea sunt cazurile care sunt pe rolul instanţelor, dar câte relaţii în care ai fost implicat/ă chiar tu personal, nu s-au distrus, nu au ajuns să falimenteze, pentru că au fost puse în faţa ta reproşuri, cuvinte grele, poate de multe ori neadevărate, jigniri, injurii, blesteme, care niciodată nu poţi spune că ar putea fi meritate?! Câte nopţi de frământare nu au fost măcinate în tăcere sau pline de lacrimi ce ţi-au brăzdat chipul şi ţi-au ars sufletul, precum picături de plumb încins, din cauze de cele mai multe ori mărunte, dar care au condus la catastrofe în interiorul familiei tale, a colegilor tăi, cu alte cuvinte destrămarea relaţiilor pe care le-ai considerat infailibile şi în jurul cărora ţi-ai construit atâtea vise, în care ai investit atâta speranţă?! De câte ori nu ai analizat situaţii de acest gen, sau poate o faci acum, în care ţi-ai adus reproşuri cu privire la motivele de multe ori banale, chiar ridicole, care au stat la baza distrugerii relaţiilor tale de prietenie, de afaceri, de dragoste etc.? De câte ori nu ţi-ai spus fraze de genul: "Am avut încredere în acest om şi uite că am ajus să regret” sau „Ar fi fost mai bine să nu-l fi cunoscut niciodată”, ori „M-am lăsat condus/ă de ceea ce am simţit şi uite, am ajuns să-mi pară rău, din tot sufletul”? Ce ar putea fi mai dureros decât sa împarţti aceeaşi locuinţă cu fratele tău, iar el nu îţi vorbeşte de luni sau poate ani de zile nici măcar un cuvânt?! Cum ai putea să te simţi oare când, locuind pe aceeaşi stradă sau în apropiere de sora ta sau o altă rudenie apropiată, ori vecina pe care obişnuiai să o vizitezi, şi parcă paşii ţi se îndreaptă mereu într-acolo, ea nu îţi acordă nici măcar o privire, sau o face cu pizmă şi ură? Când tatăl tău nu îţi adresează un cuvânt, când soţul tău, cu care ai împărţit odinioară acelaşi aşternut, te-ai aşezat sub acelaşi acoperiş, azi te priveşte cu dispreţ, când copilul tău, pe care l-ai strâns în braţe şi căruia i-ai pus linguriţa cu măr şi bicuiţi în gură, ai răbdat frig stând la coadă ore întregi, de la 5 dimineaţa, pentru lapte, alege, pentru te miri ce motiv să te ignore cu desăvârşire? Acestea sunt situaţii de care nu poţi fugi, nu te poţi ascunde. Cineva spunea: "Prietenii ţi-i alegi singur, dar familia ţi-e dăruită de Dumnezeu", deci nu poţi spune pur si simplu: nu o mai am.

Mi-a fost dat să cunosc, nu personal, ci prin intermediul internetului, adica virtual, o persoană intelectuală, cu poziţie socială respectabilă şi cu o vârstă mijlocie, diagnosticată cu cancer, aflată într-o oarecare imposibilitate de se manifesta precum un om care se bucură de sănătate deplină. Are doi băieţi ajunşi deja la o vârstă la care îşi pot purta singuri de grijă, după spusele doamnei, aceşti flăcăi o tratează de parcă nu ar exista, de parcă ar fi moartă deja, parcă le este incomodă prezenţa unei mame bolnave, ce se încăpăţânează să trăiască. Mi-am imaginat, deruland acea poveste în minte, cât de imensă poate fi durerea fizică secondată şi de durerea sufletului, m-am pus oarecum în pielea acestei persoane, deşi e atât de puţin probabil să pot face asta cu adevarat, şi am simţit cum se coboară toate furtunile pământului în sufletul meu, sper că acestă persoană să fi trecut peste acest calvar, Dumnezeu să-i dea milă. Dar nu pot să ignor preţul pe care-l plăteşte pentru vina de a se îmbolnăvi, pentru culpa că are un soţ şi doi copii, care e atat de regretabil că o tratează în felul în care mi-a fost descris, deşi sunt convins că au fost momente când şi ei au avut nevoie de încrederea ei...

Am cunoscut personal un alt caz, la fel de dramatic, în care o femeie cu tumoare cerebrală a fost alungată din casă de soţul ei, împreună cu fiica ei de doar câţiva anişori; ajunsă la mila fraţilor ei de credinţa, şi-a mai târâit viaţa doar puţină vreme printre noi, apoi a plecat la cele veşnice. Acum soţul e înăbuşit de remuşcări, şi-a luat fiica înapoi acasă şi ar face orice pentru ea, dar pentru soţia lui, care nu i-a putut oferi bucuriile vieţii în momente de boală cruntă, nu se mai poate face nimic, decât regrete tardive şi fără rost. E inutil să mai destăinui cantitatea de încredere pe care o persoană incapabilă să se întreţină o mai avea în acel soţ. Sunt cazuri reale, cunoscute de mine şi pe care am vrut să le cunoaşteţi, pentru că spun lucruri adevărate cu privire la relaţiile interumane, dar mai ales relaţii în familie. În privinţa relaţiilor de prietenie, de afaceri, de dragoste, lucrurile sunt puţin mai simple, dar nu lipsite de importanţă. E prea mult de spus şi exemplele sunt nenumărate, sunt convins că le cunoaşteti unele chiar din experienţa voastră.

De cele mai multe ori aceste relaţii au început foarte promiţător, dar au sfârşit dramatic, în unele cazuri chiar tragic.

Cu cât aşteptările sunt mai mari şi aştepti ca o relaţie, indiferent de caracterul şi forma ei, să-ţi aducă satisfacţii mai mari, împlinirea sufletească de care ai atâta nevoie, să suplinească acele lipsuri pe care poate niciodată nu le-ai avut, cu atât dezamăgirea e mai profundă şi suspinul sufletului tău e mai adânc.

Mi-e imposibil să cred că nu ai trecut niciodată printr-o astfel de situaţie, în care să fi fost într-o relaţie cu o persoană şi să fi aşteptat mult din acea relaţie, să fi investit enorm, dar să fi primit puţin sau deloc; mi s-a întâmplat şi mie, am luat-o de la capăt de fiecare dată. Mi-am spus că o sa fiu mult mai atent, mai prudent şi că o sa fiu eu cel care va avea cel mai puţin de suferit daca se va întâmpla din nou, voi pedepsi eu şi nu voi lăsa să primesc eu pedeapsa suferinţei, însă cu fiecare cădere a unei relaţii în care am ataşat suflet din sufletul meu, am simţit că o parte din mine se rupe, că universul pe care l-am construit în jurul amintirilor cu acea sau acele persoane se dărâmă, se sfâşie, lacrimi, scrâşnete de durere se izbeau de asfaltul  trăirilor mele interioare.

Ceea ce e paradoxal e că am căzut în genunchi în fata crucii mele, dar niciodată nu m-am gândit că nu e suficient, ci trebuie să intru sub cruce, să o iau în spate, să-L urmez pe Cristos. Dar niciodată nu m-am întors înapoi, niciodată nu m-am gândit că de fapt orgoliul meu, împietrirea mea si dârzenia cu care mă apăram de mine însumi nu fac altceva decât să aprofundeze mai mult suferinţa mea, să adâncească şi mai mult (dacă se putea) prăpastia din interiorul relaţiei pe care tocmai asistam cum pun umărul să o sfâşii, eram trunchiul căzut de-a curmezişul propriului meu drum, oare de ce?! Din orgoliu, pentru ca personalitatea mea să nu sufere nici o ştirbitură, o ciobitură, deşi sufletul îmi era ferfeniţă, mă preocupa ce va spune celălat, se va spune că am cedat, că am îngenuncheat, când de fapt eram căzut de mult şi obrazul sufletului mi se mânjea în noroiul propriei mele amărăciuni. Acum regret din tot sufletul, unele le-am reabilitat, nu e meritul meu, e meritul Celui care şi-a pus amprenta definiv asupra existenţei mele, Numele Lui Hristos.

Avem o parte din noi căreia îi spunem personalitate, la care ţinem atât de mult, o imagine a sinelui, pe care, de multe ori în mod voit, o şifonăm prin fapte care nu sunt întotdeauna cele mai demne, dar atunci nu contează, astea nu se pun la socoteală. Dar atunci când e vorba să renunţăm la eu-l nostru pentru a ne împăca cu pârâşul nostru, pentru a ne aduce nouă înşine liniştea prin iertare şi a celor pe care poate i-am supărat sau ne-au supărat, sau le-am provocat răni mai mult sau mai puţin adânci, e imposibil, nu putem să „coborâm” într-atât, încât să facem astfel de gesturi, care ar putea să ne aducă de altfel pacea interioară. Cu nimic nu se poate compara liniştea pe care o ai atunci când, deşi nu eşti vinovat, îţi ceri iertare celui cu care eşti in litigiu.

Isus era pe cruce, era batjocorit de evreii din al cărui popor făcea parte, scuipat de gloata în care erau probabil oameni care au avut prieteni sau rude, vecini ce, cu putina vreme înainte, erau vindecaţi de bolile lor, ologi, orbi, leproşi, era străpuns de soldaţii romani, împotriva cărora nu a comis nici un rău, nu au găsit vreo vină în El, după tot ce îndura, El se ruga: "Tată, iartă-i, căci ei nu ştiu ce fac" (Luca 23:24).

Pe fondul înălţării eu-ului nostru, dincolo de aspiraţiile pe care le declarăm spre fericire, nu ştim că de fapt ceea ce ne poate aduce mângâierea sufletului, împlinirea fiinţei noastre, este atât de aproape de noi şi constă, printre alte asemenea fapte, la fel de importante pentru sufletul nostru, în iertarea aproapelui aşa cum Isus ne-a iertat pe noi. Dar noi suntem vehemenţi şi fermi atunci când nu ar trebui să fim şi spunem NU, aşteptăm să coboare alţii să o spună, dar cu nici un chip noi; dar oare noi cu ce am fost mai însemnaţi pentru ca Isus să ne ierte de atâtea fapte nepotrivite cu caracterul Său de Fiul a Lui Dumnezeu?!

Dezamăgirile vis-a-vis de relaţiile în care suntem cuprinşi sunt cu atât mai intense cu cât lipseşte binecuvântarea Lui Dumnezeu din viaţa noastră, importanţa pe care o dăm relaţiilor noastre se mărgineşte de cele mai multe ori la împlinirea fizică, materială, de moment, la satisfacea unor nevoie care nu au nimic în comun cu trăirea în Duh şi Adevăr, dar ne place să ne numim creştini. Acest lucru ne conduce la întrebuinţarea partenerului sau angajatului pe post de rob al nostru, nu ca o persoană egală în drepturi divine. Ne considerăm mai înţelepţi şi marginalizăm pe cei care au mai puţină înzestrare intelectuală, ne considerăm mai buni şi bârfim aproapele celor pe care-i considerăm mai apropiaţi, considerăm că frumuseţea chipului pe care-l purtăm este rodul meritului nostru, fără să ţinem seama că sunt oameni care au fost cel puţin la fel de frumoşi şi au ajuns feţe schimonisite, partenerii noştri de viaţă funcţionează pe post de împlinitori ai fanteziilor noastre întunecate, roboţi umani, pe care-i manipulăm în felurile cele mai apropiate de interesele noastre meschine. Ne punem încrederea în lucrurile materiale, în lucrurile trecătoare, fără să ţinem seama că lucrurile care au valoare cu adevărat sunt acele trăiri pe care le avem în părtăşie unul cu altul, dar împreună, în adâncă smerenie şi umilinţă, în dragostea lui  Hristos, şi o astfel de viaţă nu o poţi avea dacă nu ştii cu adevarat că singurul care merită în mod real încrederea noastra e Isus Hristos şi apoi vom şti să gestionăm orice relaţie cu aproapele nostru. Oamenii merită încrederea noastra până la păcat, până la graniţa unde, prin Harul desăvârşit de pe Golgota, am fost scoşi şi iertaţi. Mulţi încearcă să inducă oamenilor ideea că pot fi mântuiţi şi iertaţi de păcate dacă îşi pun încrederea în ritualurile lor, în tradiţiile strămoşeşti, dar nu ţin seama că Isus a spus răspicat şi fără altă iterpretare omenească, în Evanghelia după Ioan, “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine" (Ioan.14:6); este cu desăvârşire important în cine ţi-ai pus încrederea să poţi fi salvat de iad şi de împărăţia întunericului şi cu atât mai mult vom avea relaţii dorite şi capabile să ne aducă bogaţie spirituală, dacă le construim în lumina Scripturii.

O sa închei acest articol printr-o imagine la care v-aş invita să reflectaţi cu atenţie, înainte să vă pripiţi să concluzionaţi aceste rânduri.

Se spune ca într-o închisoare de maximă siguranţă, unde de regula erau închişi cei mai de temut condamnaţi, printre aceştia era un bărbat ce ispăşea o pedeapsă de 25 de ani, o perioadă lungă de detenţie, pentru fapte antisociale, sunt convins, dintr-o listă penală la fel de lungă şi gravă. Au trecut anii şi nu reuşea să găsească nici o soluţie de a ieşi mai devreme din acea închisoare, dar într-una din zile i-a venit o idee genială, o idee salvatoare, o scânteie de lumină, care ar fi putut să aducă mai aproape ziua eliberării. Se gândea să vorbescă cu groparul închisorii, să-i promită bani mulţi, pe care-i avea salvaţi undeva în afară, pentru ca atunci când va muri un deţinut să-i dea voie să se aşeze lângă cadavru, în sicriu, şi să-l îngroape împreună cu el, iar dupa vreo 2-3 ore să-l elibereze de acolo, să dezgroape sicriul şi să fie liber. Caută groparul, îi destăinuie planul său şi dupa ce toate detaliile sunt discutate, bat palma, au fixat locul de întâlnire dupa eliberare şi, bineînţeles, suma pentru care groparul era dispus să ducaătot acest plan la îndeplinire.

Nu după mult timp clopotele închisorii au vestit moartea unui deţinut, îmi imaginez ce fericire era în inima acestui condamnat, după o perioadă atât de lungă, în curând, chiar foarte curând avea să soseasca ziua eliberării, planul era bine stabilit de el şi gropar, înţelegerea era făcută, încrederea era maximă, secretul planului - la fel. Aşteptă să vină noaptea dinaintea înmormântării, s-a dus pe întuneric, s-a aşezat lângă cadavru şi asteptă cuminte să iasă dricul pe poarta închisorii, pentru ai aduce eliberarea.Toate se întâmplau conform planului, dricul se puse în mişcare, la cimitirul închisorii timpul a trecut destul de repede, astfel încât sicriul era luat şi coborât în groapă, începu să simtă răcoarea pereţilor de pământ, ce patrundea din ce în ce mai mult în sicriu, auzi cum deasupra încep să cadă bulgări din ce în ce mai mari de pământ umed, aerul era din ce în ce mai puţin şi parca respira din ce în ce mai greu, dar era fericit la gândul ca în doar câteva ore va fi un om liber, aştepta de acum cuminte, o linişte asurzitoare stăpânea întreaga lui fiinţă. După un timp, a început să devină neliniştit, orele se scurgeau, au trecut 2 ore, apoi, 3, apoi 4 şi nu se auzea nici cel mai mic foşnet, totul era din ce în ce mai rece şi mai apăsător, la un moment dat, din plictiseală şi din curiozitate, aprinde o brichetă să vadă cine era nefericitul care era cadavrul de lângă el, căută prin buzunare bricheta, o aprinse şi lângă el, în sicriu, era chiar groparul. Nu vreau să mă gândesc spaima care a cuprins fiinţa acelui om.

Te întreb, dragul meu prieten, tu în mâna cui ţi-ai pus încrederea, cu cine ai făcut planul tău de salvare, cui plăteşti tu în fiecare zi să te salveze din ghearele acestei lumi căzute în păcat şi desfrânare!?

Dacă ţi-ai pus încrederea în gropar, încă mai ai timp să rupi orice plan de a te afunda definitiv în groapa păcatului, a destrăbălării, a deznădejdii. Dumnezeu să ne dea înţelepciune!

Dumnezeu este acolo întotdeauna când ai nevoie de El. Chiar dacă nu-L poţi înţelege, El e acolo pentru tine. Chiar dacă crezi că te-a părăsit, iubirea Lui nu oscilează niciodată. Chiar dacă alegi să-L părăseşti, El nu te va părăsi niciodată. Iar dacă asculţi, El îţi va vorbi!