Un miros intens de hârtie proaspãtã se simţea din apropiere, puţina adiere de la fereastra deschisã mişca foile într-un ritm constant. Scriitorul stãtea aşezat cu capul în mâini şi cu ochii închişi, se gândea la o nouă poveste. Pixul stãtea cuminte lângã radierã şi îl urmãrea, mişcând din când în când din codiţa aurie. Dacã ar fi fost în suport, ar fi putut sã o priveascã, dar aşa… Pufni pe nas înciudat: “De ce a trebuit sã mã aleagã pe mine? Albastrul era mai plin! În plus, el era acuma lângã Ea… Offf… când se hotãrãşte scriitorul ãsta indecis sã scrie odata? Stã acolo cu mâinile alea crãpate lipite de fruntea aia latã şi nu zice nimic… o fi murit?”, se gândi Pixul nerãbdãtor…

Dintr-odatã scriitorul se ridicã, dând cu mâna din neatenţie peste foile de pe masã şi fãcându-le sã cadã pe jos. Pixul ,care era peste ele, se rostogoli la rândul sãu sub birou… “Nemaipomenit!”, aproape cã strigã  de supãrare. “Acuma am ajuns jos! Vai, ce neglijent!”

Pe jos era plin de hârtii mototolite, le privi cu interes şi citi pe un colţ rupt: “Iubitul meu fiu…”, apoi continuarea lipsea. Încercã sã se rostogoleascã mai aproape însã codiţa I se înţepeni într-o crăpãturã din podea. “Azi au dat peste mine toate ghinioanele! Începând de dimineaţã când… off… ce departe e!”

Într-adevãr, se certase de dimineaţã cu Roşioara “pixa” cea mai frumoasã din toatã cutia! Şi de la ce începuse cearta? De la un nimic: îl vãzuse pe Verzişor cã o privea cu prea multã dragoste şi fusese gelos! Dacã ar fi avut un braţ de fier, aşa cum avea Burtosul, Pixul cu multe paste, i-ar fi dat una Verzişorului impertinent, insã el fãcuse altfel: se împinse cât putuse de mult în Ascuţitoare ca sã îl facã sã cadã, dar aici fusese greşeala lui: nu vãzuse patronul cu cernealã desfãcut şi împinse cu putere… Patronul cãzu direct peste rochiţa nou nouţã a Roşioarei, care se înroşi mai rãu ca pânã atunci de nervi şi îl privi crunt!

“Imbecilule! Nu stai bine la locul tãu?” şi era aşa de frumoasã când se înroşea…

Apoi lucrurile au luat amploare! Verzişorul sãri peste Ascuţitoare şi se oferi sã o ajute sã se cureţe… zãmbi maliţios spre Negruţ, care se înnegri şi mai rãu de ciudã, apoi cutia se mişcã şi deasupra au apãrut degetele scriitorului.

Negruţul ştia cã toţi gândesc la fel: “Nu pe mine! Nu pe mine!” De data asta, însã, el fusese cel fãrã noroc şi scriitorul îl luase pe el. De ciudã, mai că nu îşi revãrsã pasta din el! Era curios ce ar fi scris cu el, pentru cã mai avea doar puţinã pastã! Se dãduse mare cu pasta lui, pentru cã avea aceeaşi cantitate cât avea şi Roşioara, iar acum ea era înfuriatã pe el şi nu reuşise sã îşi cearã scuze… se simţea vinovat.

Negruţul se trezi din visare când simţi degetele scriitorului luându-l de jos.

“Ha!... A început sã fie mai bine, parcã îmi rãsare soarele în cale!”

Scriitorul se aşezã comod la birou şi privi Pixul, avea oare destula pastã? Pixul se întoarse spre masã şi vãzu încã vreo câteva coli începute pe care scria: “Iubitul meu fiu…” şi încã ceva în continuare… de la distanţa la care era, nu prea vedea bine. Scriitorul luã o nouã coalã de hârtie şi începu sã scrie cu aceleaşi cuvinte, apoi continuã mai departe. Pixul privi curios şi citi:

“Iubitul meu fiu,

De când ai plecat, am simţit cã ceva din mine se rupe! Tu ştii cã eu întotdeauna am dorit binele tãu şi chiar dacã tu ai refuzat sã înţelegi cã nu e bine ce faci, am sperat sã te trezeşti şi sã vezi realitatea… Îmi pare rãu cã am vorbit aspru cu tine şi ţi-am spus cuvintele acelea jignitoare! Sper sã mã ierti şi ştiu cã Domnul m-a iertat deja… Mama ta nu se simte aşa de bine în ultimul timp şi vrea sã te vadã… te rog foarte mult sã vii sã o vizitezi, însã dorinţa mea cea mai mare este sã… ”

Pixul simţi cã ameţeşte şi cã toatã suflarea se scurge din el, simţea cã pasta lui e pe sfârşit… Îşi strânse câteva picãturi şi aşteptã ca scriitorul sã îl punã deoparte. Ştia cã sfârşitul e aproape. Într-adevãr, scriitorul se opri şi îl puse aproape de colile scrise. Pixul îl urmãri cu privirea înceţoşatã sã vadã cine va fi urmãtorul care va continua scrisoarea şi, spre stupoarea lui, o alese pe Roşioara.

“Nuuuuuuuu!” aproape cã urlã, înnebunit de durere! “Nu ea! E la fel ca mine… o sã se termine repede!” Ar fi dat orice sã aibã pasta necesarã, însã acum putea doar sã priveascã cum Roşioara îi lua locul…

Ca trecerea lui în “Manuscrisul tãcerii” sã fie mai uşoarã, continuã sã citeascã mai departe:

“… sã te întorci din nou acasã şi sã rãmâi aici! Ştiu cã te-am rãnit foarte adânc când ţi-am zis cã nu mai eşti fiul meu, dar te rog, întoarce-te acasã! Te iubesc prea mult ca sã te pierd în mizeria lumii acesteia! Fiul meu drag şi scump, ascultã glasul inimii tale şi apucã pe calea ei! Revino în familia ta iubitã!

Nu uita cât de bine era atunci cãnd cântam… şi ne rugam pentru viitorul tãu strãlucit! Nu uita cu câtã dragoste ai fost înconjurat şi nu uita cã mama ta, care te iubeşte nespus de mult,  tânjeşte dupã tine! Vino acasã!

Cu multã dragoste,

Tatãl tãu, care te iubeşte enorm de mult!”

Vãzu schimbarea din pasta Roşioarei şi se temu de urmarea ei. Prea slab ca sã mai poatã sã facã ceva, vãzu cum Roşioara este aşezatã lângã el. Mai avea doi stropi de pastã… O privi cu multã dragoste şi simţi mânerul ei atingându-l, apoi zâmbi… Era tot ce îşi dorise, sã o simtã atât de aproape de el… Acum putea sã închidã ochii liniştit, ştia cã e cea mai frumoasã moarte.

Înainte sã îşi dea ultima suflare, auzi la ureche o şoaptã abia perceptibilã: “Te-am iubit tot timpul, Negruţule, dar acum am şansa sã te iubesc şi ‘Dincolo’… ne întâlnim în Manuscris!”

Pixul era cel mai norocos pix din lume: pixa cea mai frumoasã îl iubea şi avusese cea mai minunatã moarte; scrisese cu Roşioara cea mai importantã scrisoare a unui tatã, adrestã fiului sãu mult iubit!