Anii trec, iar unele lucruri par să rămână pe loc.

Priveşti în oglindă la chipul ce an cu an se trece tot mai mult... la fel ca şi frunzele toamna... priveşti la generaţia mai tânără care îţi ia locul acolo unde nu demult erai şi tu... Deşi cu anii vine şi experienţa, şi totuşi, nu mai este deja acea putere şi energie ca mai înainte. Totul în jurul nostru evoluează atât de rapid...

Uneori la mijloc de drum realizezi că mai sunt încă speranţe amânate. Oare mai este nădejde că ele se vor realiza? Când priveşti în urmă la generaţia mai tânără, la anii ce au trecut, când te gândeşti la trupul acesta neputincios ce zi cu zi se trece tot mai mult - nu. Însă dacă priveşti înainte, la măreţia Creatorului dovedită prin frumuseţea copleşitoare a naturii, când priveşti omul ca cunună a creaţiei Sale, când reuşeşti să-ţi dezlipeşti privirea din trecut - nu poţi să nu-ţi doreşti să alergi înainte, spre Cel, a cărui dragoste veghează neîncetat asupra noastră, neştiind cu siguranţă încă câte greutăţi ne aşteaptă înainte, însă niciodată singuri, nicidecum părăsiţi, deplin încredinţaţi că Cel în care ne-am încrezut ne va purta de grijă aşa, cum nimeni nu ar mai putea să o mai facă vreodată.