„Încă de mic copil, cei din jur au descoperit că sunt câţiva «talanţi» în viaţa mea care trebuie exploataţi. Aceştia erau în domeniul cântecului şi dansului, în mod special «folclorul». Odată cu vârsta, eu am ajuns la concluzia că trebuie să duc această «tradiţie românească» până la marginile pământului, pentru că nu în zadar posed aceste daruri. Părinţii mei, bunicii mei, în general neamul nostru erau oameni talentaţi în domeniul dansului şi al cântecului popular. Deviza mea a fost să continuu această caracteristică a familiei noastre, «să duc folclorul până la marginile pământului», pentru ca tatăl meu să aibă odihnă în mormânt.

Cu toate că am trecut prin multe încercări încă de mic copil, mai ales atunci când tatăl meu a fost condamnat politic la «canal», cu o condamnare «pe viaţă», cu toată opoziţia fostului regim care mă considera un copil de fost deţinut politic, succesul a fost uriaş de la o zi la alta, fapt care mă făcea de multe ori să cred că sunt «frumos şi deştept», pentru că le făceam pe toate grozav de bine. Aşa ziceam eu şi aşa ziceau şi cei din jur.

Mai mult de atât, mă uitam în jurul meu şi constatam că parcă trăiam cu toată fiinţa mea conţinutul unui proverb omenesc, care zice: «Spune mi ce prieteni ai ca să-ţi spun cine eşti.» Mă uitam la prietenii pe care i aveam şi mă credeam şi eu grozav ca şi ei. Mi am format o presă bună, o imagine bună în televiziune, între oameni «sus-puşi» care ocupau fotolii somptuoase. Ei mă băteau pe umăr şi mă lăudau.

Acum pot să spun că toate acestea n-au fost decât un foc de paie. Mă uitam în jurul meu şi la aceşti prieteni ai mei, foarte bine aşezaţi în societate, şi mă simţeam în siguranţă, fără să mi dau seama că toate aceste prietenii sunt false.

Aveam printre prieteni tot felul de oameni politici, activişti de partid, ofiţeri de poliţie şi securitate, preşedinţi de C.A.P uri, vameşi şi, după inventarul pe care mi l am făcut eu într o zi, nu mai puţin de şaizeci de preoţi. Sigur că asta îi va surprinde pe mulţi… de ce aşa mulţi preoţi. Pur şi simplu pentru că ei sunt iubitori de «lume» ca toţi ceilalţi oameni şi «folclorul» îi aprinde şi pe ei. Aveam prieteni pe preoţii celor mai bune parohii, pentru că de acolo căram şi eu acasă ce era mai bun. Căram şi de la preşedinţii de C.A.P. uri şi de la şefii de post. De acolo se căra acasă şi de acolo se trăia.

Vine o zi însă când tristeţea îi cuprinde pe toţi cei încercaţi şi ajung să constate că, la necaz, n ai prieteni. Până la patruzeci de ani, viaţa mea a fost tumultuoasă şi mulţi din jur m au invidiat pentru că aveau impresia că eu deţin cheile raiului şi trăiesc raiul încă de pe pământ. Toate acestea se scufundă însă într o zi ca nişte castele de nisip atunci când ajungi să stai faţă în faţă şi să te confrunţi cu… Dumnezeu.

Omeneşte eram bine. Am scăpat de urmărirea celor din Securitate, am fost cooptat în ansamblul armatei şi am ajuns foarte plin de cunoştinţe în domeniul dansului popular. În scurt timp am ajuns să conduc instituţii de cultură şi să călătoresc peste mări şi ţări fără să îmi pună nimeni piedici. Prezentam de acum «garanţie moral politică». Am devenit între timp şi activist U.T.C. Şi apoi de partid. Este o vorbă în popor: «Românul se face frate şi cu dracul ca să treacă puntea.» Şi eu am făcut întocmai. Credeam că nu mi va mai putea face nimeni nimic din pricina prietenilor pe care i aveam.

Eram un om realizat. Aveam o familie întemeiată, o soţie, doi copii. Stăteam pe o poziţie bună. Eram vecin cu primul secretar. Ne salutam în fiecare dimineaţă când ne întâlneam. Era, zicem eu, frumos. Toate acestea însă până într o zi, pentru că Dumnezeu nu ne face după dreptate, ne face după mila şi îndurarea Lui. El a suferit mult pentru mine, din cauza a ceea ce făceam eu. De câte ori mă urcam într-un avion, pe vapor, ca să plec dintr o ţară în alta, dintr un un continent pe altul, îmi făceam semnul crucii, dar desfăceam imediat sticla de pălincă sau de whisky. Petreceam şi duceam folclorul românesc pretutindeni. Credeam că sunt un bun creştin. Mai mult, purtam o cruce la gât. Era groasă cât un deget. I-am pus pe preoţii din biserica San Marco din Roma s o sfinţească, ca să-i impresionez ce român credincios sunt eu. Pentru toate acestea Dumnezeu a fost supărat şi întristat.

A venit o zi, în urmă cu douăzeci şi trei de ani, în care Dumnezeu S-a revelat în viaţa mea. Când mă credeam mare şi tare şi că nimic nu poate sta în calea mea, Dumnezeu a trimis o încercare de mare dificultate. Probabil că mulţi oameni din România îşi aduc aminte că în România a fost adus un lot de portocale iradiate. Ele veneau din ţările arabe şi trebuiau să treacă prin România ca să ajungă în Israel. Cuvântul Domnului spune că «cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei». Noi, românii, ne am făcut atunci părtaşi acestei uneltiri a arabilor împotriva poporului lui Dumnezeu. N-a fost însă să fie aşa… Au rămas în ţară multe portocale şi au murit mulţi copii. În Oradea au fost patru cazuri. Unul dintre cele patru cazuri a fost fata mea. O iubeam mai mult decât pe mine. Îi fredonam numele pe scenele lumii. Eram fericit, aş putea spune chiar îndrăgostit de ea, o fetiţă atât de reuşită. Deşi venise şi al doilea copil pe lume, băiatul, o iubeam foarte mult pe ea.

La spitalul din Oradea, ceilalţi trei copii au murit. Eu eram alături de fetiţa mea, care făcuse leucemie şi apoi trombopecitonie. Pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă asta, măduva ei nu mai producea celule. S a uscat măduva în os. La ora aceea nici ştiinţa nu mai putea să facă nimic. Doctorul din spital mi a spus:

– Nelule, du-ţi fetiţa acasă, pentru că n-are rost să-i mai facă autopsie.

În disperarea mea, am ieşit din spitalul de copii şi am avut cea mai tristă zi din viaţa mea. M am uitat în stânga şi în dreapta şi nici unul dintre prietenii pe care i am avut n au fost lângă mine. Mi am dat seama pentru prima dată că este un mare păcat să te încrezi în om. Ceea ce vă spun eu acum este valabil pentru toţi. Mai bine să mă ascultaţi pe mine. Când înveţi pe pielea ta este cumplit şi cine crede că se poate baza pe cineva, în afară de Dumnezeu, merge cu paşi mari spre iad. Eu m-am bazat pe oameni şi Dumnezeu a vrut să-mi arate că fără El sunt un nimic.

Mi-a plăcut mult prea mult de mine. În folclorul românesc ajunsesem cunoscut foarte repede, la o vârstă fragedă. Când privesc acum înapoi, în momentul acela cred că s a întâmplat cu mine o minune, o minune de care n am fost conştient până acum zece ani, când m am întâlnit faţă în faţă cu Domnul Isus.
În disperarea mea, când fetiţa mea nu mai clipea şi nu mai respira, privirea mea s a îndreptat spre cer şi vocea a început să strige cât mă ţinea pieptul. Priveam spre cer şi, cu fata în braţe, strigam:

– Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!

Şoferul de la salvare credea c-am înnebunit. N am înnebunit şi am înţeles abia acum zece ani, iar de atunci din ce în ce mai mult, că Dumnezeu voia să Se reveleze în viaţa mea, vroia să Se facă cunoscut şi să mă oprească din destrăbălările acestei lumi.

Am plecat acasă şi în seara aceea am primit un bilet la „Aviasan”. Nici astăzi nu cunosc detalii, cine mi-a trimis biletul. Am ajuns la clinica Fundeni în Bucureşti şi profesorul de acolo mi a spus:

– Băiete, şi eu sunt bihorean, dar nu pot să te ajut cu nimic. Ştii ce s-a-ntâmplat…
Ştiam, pentru că aveam prieteni la Securitate. Ştiam ceea ce nu trebuia să ştiu. Am spus:

– Domnule doctor, Dumnezeu nu va îngădui să moară fetiţa mea.
El a zis:

– Doar El…

Am primit răspunsul atunci prin cuvintele lui, dar eu n-am ştiut. Am stat trei zile şi trei nopţi în Bucureşti, în casa unei rudenii, şi am spus rugăciunea aceasta. Nu puteam dormi, nu puteam bea şi nu puteam mânca, ci doar spuneam:

– Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!

Este cea mai puternică rugăciune pe care o poate rosti un om pe pământ.
Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. A treia zi am fost sunat de profesor să mă duc la el. Când m-am dus la el am avut impresia că mă va trimite la morgă, dar m-a prins de umeri şi mi-a zis:

– Băiete, du-te mulţumeşte-i cerului, căci fetiţa ta e mai sănătoasă ca tine şi nu i-am dat nici o aspirină.

Am căzut pe umărul lui şi am început să plâng, gândindu mă dacă fetiţa mea mă va mai cunoaşte. În momentul acela însă am auzit paşii ei pe coridor şi gura ei strigând:

– Tati, mergem acasă! Tati, mergem acasă!
Mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a întins o mână. Eram atât de impresionat de atitudinea lui Dumnezeu, încât eram în stare să fac orice pentru El. M-am întâlnit însă cu a doua tristeţe a vieţii mele. Nimeni nu-mi spunea ce trebuie să fac.

Această tristeţe avea să se transforme mai târziu în viaţa mea într-o râvnă care nu-mi dă pace niciodată să stau acasă. Ea mă împinge să mă duc de la un capăt de ţară la altul, să mă duc spre răsărit, acolo unde nu se înghesuie nimeni, şi să le spun mulţimilor despre cât de mult bine mi-a făcut Dumnezeu şi să le spun oamenilor ce să facă.

Când am venit acasă de la spital, neştiind ce vrea Dumnezeu să fac, am început să le cumpăr haine la preoţi, să cumpăr kilograme de lumânări, am început să plătesc slujbe peste tot, să mă revanşez faţă de Dumnezeu pentru că mi-a salvat fetiţa. Sigur au trecut anii… Fetiţa mea n-a mai avut nimic, dar… nu mi a spus nimeni ce trebuie să fac.

La vremea aceea, nu vreau să supăr pe nimeni, dar parcă şi pocăiţii erau mai pocăiţi. Nimeni nu a avut însă îndrăzneala să-mi spună:

– Omule, trebuie să te pocăieşti.

Am început să pictez biserica din satul meu, să o renovez, să trag curent electric în ea… Făceam eforturi, mergeam pe la Episcopie, pe la Partid, ca să cer aprobări, ca să fac ceva şi să mă revanşez faţă de Dumnezeu.

Nimeni nu mi-a spus că nu asta vrea Dumnezeu, căci Dumnezeul meu nu este un sărăntoc aşa cum cred eu şi că n-are nevoie să L ajut eu. Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeu este cel mai bogat din univers; că ale Lui sunt toate şi că El are nevoie doar de inima mea zdrobită.

Şi a venit altă încercare peste mine… Totdeauna a doua încercare este mai grea decât prima. Următoarea încercare a fost teribilă. După şaisprezece ani de căsnicie am rămas tată şi mamă la doi copii. Cel rău şi-a băgat coada mai departe şi ce a început el trebuia să ducă la bun sfârşit. În disperarea mea, când soţia mea a luat o într o parte, iar eu în alta, am strigat din nou:

– Doamne, Tu poţi!

Cui mai trebuieşti la treizeci şi şapte de ani, cu doi copii… Pentru cei care trec şi ei prin astfel de încercări, vreau să le spun că ei Îi trebuie lui Dumnezeu. Sunt mulţi oameni necăjiţi pe pământ. Şi au pierdut orice speranţă. Au ajuns să creadă că nimeni nu mai are nevoie de ei. Dumnezeu însă are nevoie de ei.
Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi de data aceasta. Mi a dat apoi cel mai minunat dar de pe pământ, pe actuala mea soţie, care mi a adus pe lume apoi şi cel de-al treilea copil. Am început să creştem ca şi salcia din apă. Dar nu mi-a spus nimeni că trebuie să mă pocăiesc. Eram mai plin de râvnă şi mergeam la biserici, dădeam la preoţi, dar nimeni nu mi-a spus… Singura mea convingere era că eu trebuie să duc folclorul românesc până la marginile pământului.

În urmă cu doisprezece ani, în casa mea a intrat «Anania». Aşa spun eu, «Anania», şi veţi vedea de ce. Nu ştiam că soţia mea a crescut într o biserică baptistă, dar a avut în tinereţe un eşec total, căsătorindu-se cu unul din biserică, care după puţin timp a plecat cu alta… şi cu alta… şi cu alta… Avea dosar la oncologie când am cunoscut-o eu şi mi a zis:

– De ce mă iei? Nu mă vezi cum sunt?

Atunci Dumnezeu i-a vorbit prin mine ca şi prin măgăriţa lui Balaam şi i am spus:
– Dumnezeul meu vindecă leucemie, vindecă trombocitopenie şi vindecă şi cancer.

Ea ştiind ce înseamnă acestea s-a speriat şi a crezut că are de a face cu un proroc. Dar eu n-am vorbit. A vorbit Domnul. Ea nu mi-a zis nimic despre pocăiţi, căci şi-a zis: «Acesta este ortodox şi este atât de plin de râvnă! Un om cu frică de Dumnezeu. Ce să-i mai pomenesc despre pocăiţi, când celălalt a făcut ce a făcut.» Şi nu mi-a spus nimeni…

Dar fetiţa care a venit să îngrijească de fetiţa noastră care avea doi ani era pocăită. N-am ştiut. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi primit o, pentru că eu n-am cunoscut pocăiţi. Am cunoscut doar pe unii baptişti şi penticostali, dar pe pocăiţii adevăraţi nu i-am cunoscut şi am avut impresia că toţi sunt la fel.

Astăzi am aflat secretul: la ce mă ajută dacă alţii nu sunt bine atâta timp cât nici eu nu sunt bine? Secretul este să caut să fiu eu aşa cum trebuie, fără să mă uit la ceea ce fac alţii. Ştiu că în ţara asta trebuie să se schimbe oamenii, dar cea mai mare minune pe care am descoperit o este că schimbarea trebuie să înceapă cu mine. Aceasta experimentez eu cu Dumnezeu de zece ani şi asta propovăduiesc eu în sute şi sute de biserici pe unde m a purtat harul Domnului.

Aşadar, fetiţa aceasta a venit la noi şi a îngrijit de micuţa Ioana… Într o zi, când am venit acasă, fetiţa mea mi-a spus:

– Tati dragă, vreau să ţi cânt.

Eu eram bucuros că vrea să-mi cânte, pentru că eu eram sub tăvălugul lui Dumnezeu cu cea de-a treia încercare teribilă. Copiii mari unelteau împotriva mea. Amalia, fetiţa care fusese vindecată de leucemie, şi Dan, băiatul mai mic cu trei ani decât ea. Cel rău şi a făcut loc pe sub pielea lor. Nu numai atât, dar pe mine şi pe soţie ne aţâţa împotriva lor. Diavolul reuşise să ne pornească pe unii împotriva celorlalţi pentru lucruri neadevărate. Nici ei nu erau vinovaţi, nici noi.

În necazul acela mare a venit şi o undă de bucurie, fetiţa mea cea mică voia acum să-mi cânte ceva… Mi-a cântat aşa:

«Am o inimă micuţă, ce I-o dau eu lui Isus,
El o ţine, El o ţine foarte bine.»

Fără să ştiu de ce, i-am spus soţiei mele:

– Iubito, a intrat mântuirea în casa noastră!

Nu vreau să supăr pe cineva din ortodoxie, căci eu acolo am trăit şi pot să spun că ei n au nici o vină. Vina este a celui rău, a lui Satan, care întunecă minţile şi ochii lumii.

În biserica ortodoxă nu se ştie ce este aceea mântuire şi dacă cineva crede că mă poate contrazice, îl rog să mă asculte până la capăt. Vă provoc la un test: Întrebaţi pe orice ortodox: «Dacă mori la noapte, unde mergi?» Ştiţi ce o să vă spună? Ce spuneam şi eu: «Ştie Dumnezeu. N-am luat nevasta nimănui. Nu m-a scos nimeni din şanţ. N-am luat viaţa nimănui. Dacă am putut, am ajutat, dacă nu, măcar n-am încurcat.»

Dar Domnul Isus Christos a murit în inima pământului, pe dealul «Căpăţâna», pe muntele Golgota, ca eu să nu fiu pasiv faţă de aceasta, ci să ştiu bine că dacă a murit pentru mine, eu nu mai mor, ci trec de la moarte la viaţă, prin credinţa că de dragul meu a murit El. Iată ce nu se ştie în ortodoxie. Atunci însă, fără să ştiu de ce, eu am spus: «A intrat mântuirea în casa noastră!» şi soţia mea, care era obişnuită cu ce înseamnă asta, a înţeles că vorbeşte Dumnezeu prin mine.

Fetiţa aceea de şaptesprezece ani mi a spus aşa:

– Nene Nelu, duminică avem un botez de o sută de persoane. S-o lăsaţi pe tanti Adriana să vină cu mine la adunare, că i aşa de frumos la noi!

Eu i-am spus:

– Să meargă, că n-aveţi nici păduchi, nici râie! Vă ştiu eu pe voi! Apă sfinţită sunteţi toţi.
Am jignit-o profund, dar era fericită c-am lăsat-o, şi soţia mea a plecat la adunare. S-a predat Domnului. După trei ore de plâns în biserică şi aproape două pe drum, a venit acasă. Eu o aşteptam cu masa întinsă, cu grătare… cu bere străină… cu sticla de whisky. În ‘89, când oamenii mureau de foame, eu mă bălăceam în bunătăţi. Lucram în Băile Felix, aveam o poziţie bună. Eram respectat, eram tratat, eram un om de frunte…, dar, ca să nu ispitesc acum pe cineva, pot să spun că atunci eram un munte de gunoi, nu eram nimic…

Soţia mea s-a întors acasă de la biserică cu gândul să şi facă bagajul… Ştia ce fel de om sunt şi n avea nici o şansă să mi placă la pocăiţi. Ea s-a rugat însă pe drum şi a zis:

– Doamne, ştii că-l iubesc. Dacă-i voia Ta, Doamne, întoarce-l şi pe el. Iar dacă mă va da afară din casă, nu mă lăsa să renunţ la Tine.

A intrat pe poartă. Era vânătă de plâns. Se hotărâse să mi spună, dar numai peste o zi… două… Eu însă m-am dus spre ea şi i am spus:

– Iubito, tu ai ridicat o mână pentru Domnul Isus astăzi.

Vreau să fac două precizări aici. În viaţa mea nu i am spus lui Isus Christos «Domn» până atunci, pentru că Lui nu I se spune «Domn» în Biserica tradiţională, deoarece nu este considerat «Domn», ci doar «Mântuitor». Şi apoi, eu nu ştiam că la pocăiţi se ridică o mână sus. Deci, era a câta oare când vorbea Dumnezeu prin mine?

Soţia mea a înţeles, a început să plângă şi a spus:
– De unde ştii?

– Eşti aşa de strălucitoare!

Acuma imaginaţi vă dacă o femeie vânătă de plâns poate fi strălucitoare! Dar era… superbă! Am luat o în braţe şi i am spus:

– Te felicit! Ai ales o cruce grea, dar eu, Demeter ortodoxul, te voi întrece! şi m-am bătut pe piept.

Nu cred nici astăzi că aceste cuvinte au fost de la mine. În mod obişnuit, vorbele mele erau 24 din 24 de ore bancuri pe orice temă şi în orice discuţie. Eram încăpăţânat, ţâfnos, chiar arogant de multe ori. Dintr o dată, Dumnezeu a ales să vorbească altfel prin mine. Ea a înţeles şi a fost fericită. Ne am aşezat la masă. Eu doream să desfac sticla, dar mi a luat o înainte şi s a rugat cu glas tare, mulţumind Domnului pentru bunătăţi. A zis:

– Doamne, Îţi mulţumesc pentru darurile acestea de mâncare, pentru mântuirea care mi ai dat o în dar şi Ţi mulţumesc pentru soţul meu minunat.

Vreau să vă spun că zeci de preoţi au mâncat cu mine în viaţa mea, dar nimeni nu s a rugat niciodată la masă. În timpul acelei rugăciuni, pentru prima dată în viaţa mea nu mi-a plăcut de mine şi am zis în gândul meu: «Doamne, cum poate spune că sunt minunat, când eu sunt o târâtură! Cât Te am batjocorit eu pe Tine!»

Pentru că n-avem experienţă în lucrurile acestea şi nu ştiam cum îmi vorbeşte Duhul, parcă se auzea o voce blândă în urechea mea, care mi spunea fără să mă certe:

– Nelule, în urmă cu douăzeci şi unu de ani ţi-am dat o Biblie în gară, în Köln, şi tu încă n-ai avut timp s o citeşti.

Vocea aceasta nu mă certa, ci mi vorbea cu atâta blândeţe, că îmi venea să intru în pământ. Am înţeles că eu trebuie să iau din raft Biblia pe care o primisem în urmă cu douăzeci şi unu de ani şi s o citesc. Câtă răbdare a avut Dumnezeu cu mine! Şi când mă gândesc cât de repede ne sare nouă ţandăra pentru nimic, chiar în biserica Domnului Isus! Noi n avem răbdare cu cei care cad, cu cei care se clatină pe cale. Nu ne preocupăm să-i ridicăm, să i pansăm, să i curăţim. N avem răbdare! Repede îi tăiem şi dăm cu toporul!