Azi, mai mult ca niciodata, am iesit pe strazile orasului palid, sa-mi plimb sufletul si visele...
Azi, intr-o zi oarecare pentru unii, am simtit stralucind diferit soarele... iar Cerul, privind tainic spre oameni, l-am simtit mai vecin ca niciodata...
Azi,  mi-am agatat aparatul de fotografiat, si-am iesit pe strazile inguste.
Am intalnit pasari grabite... oameni alergand... cativa copii plangand.. si flori uscate.
Pasul grabit strabatea alei...
Mi-am atarnat privirea de petalele uscate ale unei flori. Parea atat de trista floarea.
Vecin cu ea, cu spini scaldati in roua, un trandafir caruia nu am reusit sa-i aflu culoarea, spunea "adio" ultimei petale cenusii...
    Ce bine se aseamana azi lumea cu durerea florii, cu petala de trandafir uscata... cu lacrima ei.
Ce bine ne definesc cladirile si arhitectura "moderna"...
    Am ignorat lumea oferita de Dumnezeu, si ne-am construit noi, alta, proprie, adaugand zi de zi la zidul cetatii o piatra de lacrimi, alta de paie, o piatra de cenusa, alta de noroi...  Am sprijinit tavanul de coloane de scrum, si am construit astfel Eternul nostru Babel!
Ocupati fiecare cu piatra lui, ne-am uitat limba si am ajuns sa ne spunem cuvinte murdare din priviri... Ne agatam fiecare de visele noastre, atenti sa zdrobim aripile celui de langa noi, daca ar indrazni sa zambeasca. Am facut loc urii si am alungat din noi iubirea...
Carnea lupta impotriva Duhului si Duhul impotriva carnii.
Fara sa recunoastem, am ajuns oameni cazuti ce-si agonisesc puterile.
Daca visul nostru s-ar fi oprit doar la a ne construi cetatea, munca noastra de peste zi, nu ar fi fost distrusa peste noapte... insa dorinta era dincolo de-a construi doar un oras. Visul nostru era sa zidim o Poarta care sa ne apropie de Paradisul pierdut. Aceasta sa coboare Cerul la Pamant si sa urce Pamantul la Cer... turnurile cetatii sa strapunga norii, sa murdarim astfel sfintenia Vesniciei cu lucrarile mainilor noastre murdare, "si sa ne facem un nume."
In toata dorinta de-a ne implini visul, ne-am uitat limba... si astfel tot ce noi zidim, altii distrug si tot ce altii zidesc noi distrugem.
Nu mai exista armonie, nici tinta...
Cum spune Lance Lambert in una din cartile sale : "Am apucat din haosul inform elemente brute, le-am topi amestecandu-le si le-am turna intr-o forma care sa imbrace o viata..." dar undeva in tot acest proces, am uitat sa turnam iubire si renuntare... am uitat sa invatam unii de la altii, si impreuna sa ne lasam condusi de Dumnezeu.
Ne-am construit standarde inalte de ducatie si cultura, dar negam existenta Celui care a pus gandul in noi.
Nu vrem sa recunoastem ca inainte de a incepe cautarea radacinii existentei noastre, un anume Creator a sadit aceasta dorinta arzatoare in noi.
    Babelul nostru, nu are temelii tari: este zidit pe " nisipurile miscatoare" ale geniului uman, pe resurse si priceperi omenesti... toate acestea trecatoare. E o lume ce se mandreste cu orasele ei, cu gloria , filozofia si puterea ei... o putere de mult cazuta.
Acest Babel este rezultatul "ingemanarii geniului uman cu slava omeneasca." ( Lance Lambert ). Nu are nimic din Dumnezeu in el, nimic sfant si divin... nimic etern...  Dar, luptam sa construim zidurile lui, si turnuri care sa strapunga Cerul.
    Putem gasi in el muzica frumoasa ( dar nu spune pretul care trebuie platit pentru astfel de lucrari artistice); putem intalni un limbaj al sufletului ( fara a mentiona masca in spatele caruia se afla o forta nucleara de ura si invidie ); putem admira arhitectura magnifica ( aceasta pentru a complecta arhitectura sufletului necladita spre dobandirea fericirii, si care lipseste cu desavarsire din acest loc );  ne surprinde cu literatura lui plina de realitati chinuitoare.
Poti gasi de asemenea idealuri inalte si filozofie, finete a mintii si multa, multa religie... dar in toate acestea, nimic din Dumnezeu!
    Astfel, aceasta istorie, la prima vedere, triumfala, se preface cenusa privita din lumina vesniciei.
" Este rezultatul unei ambitii care l-a impins pe om sa se slaveasca pe sine insusi si realizarea de sine." ( Lance Lambert )
    Este totodata, dorinta de a construi o punte peste haul dintre om si Cer... acel gol care dispare doar atunci cand folosim, pentru a-l trece, crucea lui Isus... un pod de renuntare, din caramizi de lacrimi si iubire, din otel puternic al renuntarii de sine si cu temelii neclintite pe jertfa de neinlocuit a Sangelui Divin.

    Azi, in timp ce pasii imi hoinareau pe strazile asfaltate ale "cetatii", s-au nascut intrebari in mintea mea...:
De ce ne multumim cu mai putin decat El ne-ar putea oferi? ...sau pur si simplu, de ce am zidi o cetate cu ziduri?
De ce nu construim mai multe poduri intre noi ?
De ce acceptam sa fim atat de umani, cand El ne ofera din dumnezeirea Lui?...
    Privind la creatia ce poarta semnatura Creatorului, am primit rand pe rand raspunsuri, in tacere...

    Azi, soarele a stralucit diferit... am fotografiat o lume, un Babel de nisip... si am invatat o noua lectie de viata.
Azi, mai mult ca niciodata Cerul l-am simtit vecin cu noi...
Azi... mi-am ridicat obiectivul, ochii si gandul spre Dumnezeu.... 
            Azi, am observat printre lacrimi, ca e toamna...