Privind în jur vezi fel de fel de suferinţe. Precum sclavii din vechime îşi cărau poverile cu piatră din mine, generaţia noastră îşi poartă propriile poveri, poverile păcatului, poveri puse de Satan cu înşelăciunile lui, poveri de singurătate, poverile suferinţelor fizice şi ale sufletului, dar poveri care pot fi date jos. Aceşti oameni nu trebuie să mai poarte o povară care deja a fost purtată, povara păcatului cu tot ce implică acesta, a fost luată de Cineva, când, într-o noapte, într-o grădină a luat asupra lui TOATĂ povara păcatelor LUMII, şi a dus-o El pentru noi pe Drumul Durerii spre locul judecăţii lui Dumnezeu, la cruce, ca noi să nu o mai ducem încă o dată. Această povară a fost topită în focul iertării lui Dumnezeu prin sângele lui ISUS Christos, care curge, precum lava incandescentă şi arde tot ce găseşte în cale, arde poverile fiecărui suflet care încă mai e legat prin înşelăciunea păcatului. Cei care sunt deja în râul dreptăţii lui Dumnezeu privesc cum pe drumurile singurătăţii sufletele îşi poartă o povară care nu ştiu că deja a fost purtată de Cineva. Arareori se aude un strigăt slab, ”Veniţi, fiţi eliberaţi de toată povara.” De abia se mai aude glasul, „Isus a purtat povara şi a ispăşit toate păcatele tale. Fii eliberat”.

Noi care avem poverile iertate, ne bălăcim în râul iertării izvorât din tronul lui Dumnezeu în timp ce împovăraţii însetaţi după libertate strigă după un strop de apă.

Cum vor ştii ei să vină dacă nu e nimeni să le arate Calea? Cum vor auzii ei Cuvintele Vieţii dacă nu e o gură să le rostească? Cum vor vedea ei drumul dacă nu le e arătată Lumina? Cum vor fi ei eliberaţi dacă nu luptăm pentru ei folosindu-ne de armele Luminii, dacă nu îi revendicăm din lanţurile lui Satan pentru Cer, dacă nu atacăm întăriturile pe care cel rău şi le-a făcut chiar între noi, uneori, chiar în noi. El nu poate să lupte împotriva armelor pe care le avem şi nu ni le poate lua pentru că ne sunt date de sus, dar poate să ne facă pe noi înşine să le lăsăm jos, să nu le mai folosim, prin minciunile lui, prin legăturile păcatului cu care ne înfăşoară aşa de uşor, prin indiferenţa ce şi-o lasă încet, încet peste noi, că nici nu o simţim că este în noi, prin dorinţele după confort şi siguranţă pe care le seamănă în inimile noastre, prin frica ce ne paralizează fiecare încercare de a ne mişca în ritmul lui Dumnezeu.

Avem un duşman, care se camuflează şi ne face să credem că este departe de noi, dar nu e aşa, el este, prin agenţii lui, între noi când nu mai avem unitate şi puterea aceea în noi, care lucra în primii ucenici când aşteptau împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu rugăciune, în ziua Cincizecimii, şi care, după ce a venit peste ei, i-a scos în stradă, i-a făcut să vorbească despre Lucrurile Minunate ale lui Dumnezeu, în aşa mod încât oamenii i-au acuzat că sunt beţi, dar acele cuvinte i-au străpuns în inimile lor şi i-au făcut să se întrebe: „Fraţilor, ce să facem?”. Avem un duşman prezent între noi care ne orbeşte să nu mai vedem nevoia stringentă de a lupta în rugăciune, care ne tine ocupaţi, sub jugul lui, cu total alte scopuri decât cele pentru care ne-a creat Dumnezeu. Oamenii ne întreabă în jurul nostru „Fraţilor, ce să facem?”, dar nu avem un răspuns concludent pentru ei, avem programe, avem metode, avem soluţii dar fără putere, asta pentru că noi înşine avem nevoie de acea putere care exploda ca dinamita prin ucenici distrugând fortăreţele lui Satan din vieţile oamenilor, pe care îi aduceau în râul eliberării lui Dumnezeu.

Avem nevoie de putere, dar nu oricare putere, ci acea putere care s-a revărsat în Ziua Cincizecimii peste ucenici, prin Duhul Sfânt, avem nevoie de curgerea completă a Duhului în noi şi prin noi. Dar nu vom avea acea putere, dacă nu vedem că avem nevoie de ea, dacă nu o cerem aşa cum au făcut ucenicii care, după ce au primit mandatul trimiterii stăruiau cu toţii împreună, într-un duh şi o simţire, în rugăciune, toţi erau împreună în acelaşi loc şi cereau acelaşi lucru: împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, aşteptau cu toţii puterea care le-a fost promisă, pentru că fără ea, nu puteau înainta nici măcar un pas spre marginile pământului. Fără puterea aceasta de sus nimeni nu îi băga în seamă, ar fi zis că este un nou curent de gândire printre multe altele, fără a fi mai mult decât un subiect de discuţie.

Ne sună cumva cunoscut? Nu cumva tocmai în acest mod este privit creştinismul în această generaţie tolerantă şi pluralistă, care acceptă tot şi nu aplică nimic? Un alt curent de gândire printre multe altele, un alt subiect de discuţie, pe lângă mult altele. De ce? Pentru că nu are putere.

Să rămână acesta doar un alt subiect de discuţie, sau să îl facem strigătul din străfundul inimii noastre la unitate în rugăciune, pentru a implora Duhul Domnului cu puterea Sa, pentru a păşi afară din zona noastră de confort, pentru a conduce pe cei împovăraţi la Eliberatorul desăvârşit? Asta depinde de fiecare în parte şi de toţi în strânsă comuniune, pentru a face diferenţa. Dacă asta vrem cu adevărat şi o cerem cu toată inima noastră, puterea lui Dumnezeu împreună cu Duhul Său va veni şi va face ca Împărăţia Lui Dumnezeu să se manifeste în mijlocul nostru. Revarsă, Doamne, Duhul Tău în inimile noastre şi dă-ne puterea de care avem atâta nevoie.