Scările pe care urci spre Dumnezeu sunt aceleaşi pe care cobori în adâncul din tine. În profunditatea numai de tine şi de El cunoscută, odată ce iei calea maturizării înţelesului propriei fiinţe prin introspecţie. A coborî, simplu, înseamnă să te dezbraci de superficialitatea vieţii de fiecare zi, să părăseşti vibraţiile mediocre cu care te-ai obişnuit să rezonezi. Adevărata viaţă nu cunoaşte superficialitatea. Priveşte, fără să interpretezi, jocul naturii, şi vei vedea câtă profunzime există acolo. Ea este o carte deschisă cu poveşti, ce conţine principii, învăţături, tâlcuri şi morale. Cu fiecare pas astfel făcut, viaţa inundă câmpul conştiinţei, precum apa curată care înlocuieşte mâlul scos dintr-o fântână, aşa încât vei ajunge să înţelegi din ce în ce mai mult din ceea ce eşti, chiar dacă nu vei fi capabil să rosteşti vreo idee care să te definească. Şi asta pentru că tu eşti o frumuseţe concepută de Dumnezeu dincolo de cuvinte… Unică şi irepetabilă. Un diamant capabil să răsfrângă lumina dumnezeiască aflat în inima Creatorului.

Pe măsură ce înaintezi, zgomotele carnalității din tine se vor stinge și te vei adânci într-o liniște altfel necunoscută, mistică, în care vocea inimii tale o vei auzi din ce în ce mai clar, până ce vei ajunge în starea spirituală a tăcerii și prezenței divine. Este locul în care Dumnezeu îți vorbește, în care Îi percepi glasul…

Nu poţi auzi însă în deplinătate glasul Lui până când nu ai ajuns în această ultimă stare. Dar aici vei ajunge cu siguranţă dacă Îl asculţi continuu. În ostoirea simţurilor şi a egoului, El te învăluie, te linişteşte, te îmbrăţişează, te echilibrează, călăuzeşte şi întăreşte. Pentru că în acest glas este putere. Prezenţa Domnului te transformă energetic, te restructurează, te rescrie informaţional, astfel încât simţi că eşti una cu El. În adâncimea acestei linişti, nervii ţi se relaxează, mintea ţi se ascute, devine mai receptivă, şi ajungi să ştii, să pricepi lucruri de neînţeles.

Cu fiecare treaptă pe care o urci, tu cobori, așadar, în tine. Cu fiecare treaptă pe care o cobori, te înalţi spre Dumnezeu. Te vei însingura până aproape de absolut şi în acelaşi timp te vei împărtăşi până aproape de tot. Cu întregul te vei întâlni cândva. Dar încă nu…

Calea nu este uşoară dacă vrei să o parcurgi singur, dar este lină şi plăcută dacă îţi doreşti să fii purtat pe ea de Preaiubit. Şi asta, printre altele, pentru că este drumul odihnei, a despovărării.

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

Dar şi a împărtăşirii din deliciile dragostei…

Preaiubitul meu este pentru mine un strugure de măliniţă, din viile din En-Ghedi.

Este un parcurs al celui îndrăgostit de Dumnezeu, în acea ascultare neimpusă a celui care se regăseşte, iubind, în celălalt şi arzând de dorinţa de a se bucura cât mai mult de frumuseţea care îl captivează. O ascultare printr-o încuviinţare smerită de a fi ghidat, în moduri adesea neînţelese, spre casa inimii sale.

***

Aşadar, ce te opreşte astăzi să îţi lărgeşti graniţele individualităţii şi să te bucuri în deneegalata stare a contopirii cu prezenţa dumnezeiască – dincolo de orice beneficiu care ar decurge – în fiinţare, în liniştea şi libertatea conştienţei că eşti ascuns şi păstrat în inima iubitoare a Lui Dumnezeu pentru eternitate?

Este o întrebare la care nu trebuie să răspunzi în faţa nimănui, însă de ceea ce porţi în inimă depinde pacea, puterea şi biruinţa în tot ce vrei sau eşti nevoit să întreprinzi.

Răspunde-ţi sincer, privind şi analizând în adâncul sufletului tău motivaţia care stă la baza acţiunilor tale, pentru ca acum, mâine sau într-o zi, tulburarea şi nesiguranţa să nu îşi mai găsească niciun petic de culcuş în cugetul tău.