Dacă vrei să ajungi la fără 5 la adunare şi vieţuieşti în Timişoara, Bucureşti, Cluj, trebuie să fii punctual prima dată în staţia de tramvai, troleibuz, asta doar în caz că nu ai Solenza sau până romanizezi Golf-ul proaspăt adus din Deutschland.

Dacă nu vrei să ajungi la fără 5, te bănuim că porţi un Duh, Duhul de tulburare, un soi de duh ce acţionează doar la gâtul fraţilor, punându-l pe rulmenţi cu spondiloză cu tot. Tu fericit că ţi-ai atins scopul, de neamuri iubit şi iertat, de fraţi crucificat şi neiertat, (nefiind Cina, nu-i musai) te aşezi împrăştiind în juru-ţi mirosul îmbătător al noului Axe „Şpreipejeg”.

Nu putem trece peste acest episod până nu vedem, cât de bizar de interesant, cum o uşă târziu deschisă captează atenţia întregii audienţe, inclusiv celor ce dorm silenţios, şi pastorul, care-i transpirat mai ceva ca Zidane, predică de Marea Uşă de scăpare, Hristos, şi cu toate că mai şi gesticulează, mai şi strigă, ochii multora îşi trag obloanele înceeeet, trezindu-se din somn şi indolenţă la „Amin-ul” mult aşteptat... la fix.

Cam aşa e mersul la adunare de tip urban, la oraş. Cuibăriţi prin mijloacele de transport în comun, îngheţaţi prin staţii iarna, transpiraţi la înghesuială, vara. Transpirat de nervi când, tu, liniştit şi cu masca pusă mai aveai o staţie până să te dai neobservat jos şi când credeai că ai scăpat fără să te vadă vreun coleg de şcoală, din capătul celălalt al tramvaiului răsună spre gloria cerului, dar nu şi a ta un „Pacea Domnului, frate Dani!”... Aoleu, fratele Dobre, şi dintr-o dată te ia cu furnicături pe şira spinării de-ai fi zis că e pe cale să deschidă profa’ de română catalogul la nimereală... tortură psihică, nu alta.

La sat, mersul la adunare e splendid. Nu tu îngrămădeală, nu tu mirosuri de sconcşi ca-n laboratorul de biologie. Doar mirosuri naturale, bio. Pe uliţele satului fraţii mergători spre adunare se pot desfăşura în voie pe tot latul drumului. Parfumuri de tei dat în floare, înadins cu crengile plecate spre a-şi dona comorile de flori ce-şi speră veşnicia strivite printre Psalmi.

În timp ce fraţii de la oraş se ţin de bare, la sat babele se ţin de braţ. Startul îl dă sora Jâuca a lu’ Văduvoane, cea mai îndepărtată de biserică. Apoi sora Desanca a lu’ Mongo, ce stă peste drum de Traian a lu’ Colă, la bătaia în poartă a surorii Jâuca, iese-n uliţă. Pornesc amândouă, ţinându-se de braţ. Următoarea staţie, sora Măria a lu’ Şiuşiu, la fel ţinându-se câte-ş trei de braţ. Fie ploaie, fie vânt, polei şi viscol, n-ai să vezi cât trăieşti babe care să meargă la biserică neţinându-se de braţ. Până-n poarta bisericii, răzbat uliţele satului sădind pilde demne de urmat.

Noica spunea: „Cămilele şi caii, apoi navele au transportat idei, legende şi religii... nu condimente”.

Copiii transportă inocenţă. Tinerii (Casei Domnului) transportă freze, ciocuri meseriaş croite-n barba rară, fuste scurte sau lungi şi înalt crăpate, fiţe de 3 Gb, Nokia cu clapetă, vise cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi ce „privesc viaţa printr-un geam de Mercedes din interior” (nu divulg sursa, risc cartonaş roşu din partea comitetului).

Adulţii transportă materiale de construcţii, planuri de case, spiritul de competiţie ridicat la rang de Olimpiadă, (a mai măreaţă casă, al mai studiat copil), îndemnuri netrăite,etc.

Bătrânii, sărut-mâinile, transportă boli, copii în gând neveniţi de mult să-i vadă, bileţele pentru ora de rugăciune pe care scrie: „Rog biserica să-l pomenim în rugăciune pe Gogu-al meu din Franţa”. Transportă în buzunarul de la piept medicamente cât o pensie.

Ce ar trebui să transportăm noi în desele drumuri către Adunare? M-am simţit de multe ori ca un vagon de CFR ce transportă doar condimentele lumeşti. Kilograme de invidie, tone de religie chioară de ambii ochi, adică fără Hristos-Lumina, kilometri de degete de grabă arătătoare către fraţi.

În traista creştinului e musai să stea Iubirea, restul izvorăsc din ea. Iubirea şi Iertarea merg la braţ cum merg babele către biserica satului. Unitate absolută. Nu poţi să zici că iubeşti, dar nu poţi să ierţi. Nici să ierţi şi să nu poţi să uiţi. Vorba noastră a românilor: „Te iert, dar nu te uit!”. Sau cum grăia un frate mai bătrân către o soră care a intrat cu vacile prin miriştea lui: „Te iert, că mâine-i Cina, dar pentru mine tot o scorpie rămâi!”.

Din Iubirea crucificată ţâşnea Iertarea. „Tată iartă-i...”. Izvor nesecat. Poate Dunărea va seca, pe actuala albie a ei se va plimba badea Gheorghe cu căruţa trasă de roboţi „Made în Japan”. Poate Pacificul va seca devenind o baltă cu broaşte simfonice. Izvorul Iertării, niciodată! Pe oceanul infinit al Iubirii, se plimbă bărcile neobosite ale Iertării. De nu sari din Titanic, te vei scufunda ca DiCaprio, în negura iadului veşnic sub privirile triste ale rudelor ce-ţi înconjoară patul vechi de sanatoriu.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”

Mersul la Adunare, la părtăşie cu fraţii se face cu autobuzul iubirii. Iertarea de fraţi, e biletul, dovada iubirii.

Trăim scurt, groaznic de scurt, deci trebuie să trăim iubind. Cum e insulina pentru diabet, aşa e iubirea pentru un creştin.

La pas către Adunare, iubind, iertând.

Dani Surducan