Purtată de un simţământ tainic, păşesc pentru prima dată pe poarta neagră din fier forjat. Paşii îmi calcă nesiguri şi mi se opresc în faţa unui... crin îmbobocit.

   E timid şi totusi parfumul lui îmi trezeşte interesul. O coardă tainică din străfundul inimii începe să vibreze uşor, dar prelung, ca un ecou... Una dintre petale era sfâşiată şi parcă ar purta o picătura de sânge. Îi simt reţinerea preţ de câteva clipe. Să creadă oare că îl lovesc, că vreau să-i fac rău? Îşi revine fiindcă ceva tainic ne uneşte! Doresc să-i vorbesc! În fiecare noapte doresc să-l revăd şi să-l stropesc cu roua lacrimilor mele, să-i alin suferinţa trecutului. Îi simt apăsarea şi întrezăresc dorinţa de a-i fi alături. Nu pot, sau nu vreau să-l părăsesc?

   Trebuia să fac ceva să-mi aparţină! Vorbindu-i zilnic, el îşi învinge timiditatea, şi petalele i se desfac una câte una. Povestea lui e tristă. Din amărăciunea în care îşi are rădăcinile îi vine culoarea! Da, s-a hrănit cu multă amărăciune. Lacrimile mele i-au mângâiat petalele, şi povestea lui a devenit povestea noastră. Ele i-au pătruns sufletul, iar parfumul lui a devenit îmbătător. Prin încredere, i-am redat frumuseţea şi, eliberându-l de rugii ce-l înconjurau, i-am redat libertatea! 

   Singura forţă ce mi-a oferit ajutorul spre a readuce la culoare această floare, reprezentativă luminii, a fost Dumnezeu. Sufletul meu, drept mulţumire, I-a dăruit crinul.

   Sunt sigură că numai lângă EL această floare nu se va mai ofili niciodată, iar puterea pe care i-o va da EL, ne va îmbăta sufletele, le va descătuşa. Am crezut şi cred în puterea LUI!