Doamne…
… sufletul meu stropeşte cu lacrimi … cu pumni de lacrimi…
atât de adâncă e rana din mine.
şi… plouă cu sânge… furtună de sânge…
atât de ascuţită a fost arma vrăjmaşlui.
Am ajuns vulnerabil din cauza indiferenţei, şi copilăria mea spirituală a fost prilej de bucurie pentru duhurile întunericului.
Acum, degeaba îmi ling rana, degeaba mai caut motiv ca să-mi scuz căderea…
Nevegherea a fost capcana, iar inima mea sfâşiată, prada…

Am fost un laş, Doamne… cand m-ai trimis, am luat bilet în partea opusă.
Am alergat spre Tars-ul comodităţii mele, departe de Ninive, de pericol.
Am pus în cântar dorinţa Ta, şi cântărea mai mult confortul meu…
Ninive, unde Tu mă doreai, era presărat cu sandalele rupte ale celor care au mai încercat şi au rămas la jumătatea drumului…
Tars-ul meu însă, mirosea a smirnă, şi clocoteau termele cu ape fierbinţi şi mirodenii pentru frumuseţea trupului.
De ce să merg tocmai acolo, de unde nimeni nu s-a mai întors întreg? De ce să-mi pierd inocenţa pe drumul prăfuit al cetăţii negre?
Timite-mă în Tars.. spre acolo am biletul gratis. Cetatea mă cunoaşte, mă vrea… mă înţelege. Acolo am lăsat urme vrednice de laudă, acolo e comoditatea mea. Acolo sunt acasă.
Acolo vreau eu…
Dar nu acolo mă doreai Tu…
Eu nu mi-am amintit… însă Tu nimic nu uiţi…
Când am ales să vin în urma Ta, când am murit făcându-ţi loc în mine… am promis că oriunde mă vei trimite, orice-mi vei cere şi tot ce-mi vei da, voi primi.. chiar dacă nu va fi cu putinţă să pot înţelege…
Te-am rugat fierbinte, atunci, să nu mă laşi în nebunia mea.
şi-n credinciosia Ta nemărginită, în fierbinte-a´ţi dragoste pentru fiinţa mea, când ţi-am cerut trimitere spre Tars, ai întunecat Cerul şi-ai trimis furtuni asupra-mi.
In mijlocul mării de probleme, în toiul disperării, din cauza orgoliului uman, am preferat să mă arunc în valuri…
Tu aşteptai să mă opresc, şi să te chem, să stăm de vorbă ca-n vremurile apuse pe lemnul vechi al bărcii mele rupte… dar … am ales valul… am ales să uit…
“Mai bine să tac şi să mor!…”
decât să îţi vorbesc..
decât să-ţi cer să mă ierţi…
şi mi-au primit, şi trupul şi sufletul, valurile murdare…
De ce Ninive? Praful acelor necuraţi îmi va murdării veşmintele…
dar nu-mi vedeam zdreanţa murdară… mult mai murdară decât a ninivenilor….
De ce Ninive? Gândurile lor înşelătoare nu-mi vor cruţa viaţa…
dar înşelarea mea la adresa Ta, nu avea comparaţie…
De ce Ninive? Ochii lor sunt bulbucaţi de ură…
dar ochii mei erau orbiţi de neascultare…
De ce Ninive, Doamne? Cetatea întunericului fără sclipire de lumină …
însă eu zăceam în burta peştelui, undeva la temeliile munţilor, în noaptea mării…
De ce nu mă asculţi când vreau, când cer ?
De ce îi laşi să râdă de necazul meu?
Nu ţi-am promis că te aleg?
Nu te-am ales?
Nu ţi-am slujit aproape … sau mereu?
Nu am purtat Lumina-ţi?
Eu plâng, şi mă numeşti copil de Cer.. iar ei îmi râd durerea..
Eu mă tarăsc… şi-i greu să-naintez printre spinii şi rădăcinile ce-mi presar cărarea…
şi cei care nu Te-au slujit… trăiesc în miez de pâine.
Sunt ferciţi .. iar eu nu am nimic… de dragul Tău.

…Ce neînţelept am cuvântat atunci… ce fără cântărire de cuvinte…
Doamne… am avut nevoie de un peşte şi de burta lui… am avut nevoie de întunericul de la temeliile munţilor ca să-mi recunosc păcatul, şi să mă smeresc până la lepădarea de mine…
Am avut nevoie să întreb de ce nu mă asculţi… ca să înţeleg că şi tăcerea e un răspuns…
M-ai lăsat să te întreb de ce e totul cum vrei Tu… ca să-mi amintesc că într-o zi trecută, ţi-am promis credinţă, nu dupa voia mea, ci după cum Tu-mi ceri…
Mi-ai trimis un peşte să mă închidă, ca să înţeleg că Voia Ta o vor împlinii pietrele dacă nu o voi face eu…
Doamne, nu m-ai prins în val, ca să decid singură să te re-aleg … din nou… de bună´voie…
Nu mi-ai răspuns pentru că, ai vrut desăvârşire în slujire.. nu din când în când, sau aproape mereu… ci tot timpul şi pentru totdeauna.
Mi-ai arătat, că nu purtam Lumina sub formă de Foc… eram doar licărire în primejdie… şi cât timp am stat în burta peştelui mi-am dat seama de forţa mea de-a lumina… în Tars imprumutam lumina de la felinare…
Copiii Tăi sunt Cer … iar Ninive are nevoie de mine… de Tine crescut în mine…
şi ce-aş putea pierde? Ce mi-ar putea face omul când Tu mergi înaintea mea?
şi chiar dacă ar fi să nu mă mai întorc… există Tars-ul Tău … mai bun decât coliba mea …

Din nou ai făcut-o… din nou am scris hotărâtă să te cert, să arunc întreaga-mi vină asupra Ta… şi din nou mi-ai deschis ochii, mi-ai redat vederea…
Ce bine că eşti în preajma mea, chiar dacă, de cele mai multe ori nu te aud, si nu te văd…
Ce bine că te ştiu acum, aici…
Cu Lumina ce-ai reaprins în mine, şi cu fâşia de Cer din nou albastră, îmi voi arunca biletul cu destinaţia greşită în mare, şi voi păşi prin credinţă spre acolo unde Tu mă vrei…
Iartă Doamne Ninive… cetatea din mine..
Cu cenuşa în sacul grii, implor iertarea Dragostei Tale
Dumnezeule, dacă eşti plin de îndurare … iartă !!!
Doamne… iartă…