DRAGA PRIETENE,

   Iti scriu pentru a-ti multumi. Mi-as dori sa-ti pot multimi personal, dar nu stiu unde sa te gasesc. Mi-as dori sa te pot suna, dar nu-ti cunosc numele. Daca as sti cum arati, as incerca sa te caut, dar chipul tau s-a pastrat neclar in amintirea mea. Insa nu voi uita niciodata ce ai facut.

   Parca te vad rezemat de camionul tau, pe campul acela petrolifer din vestul Texasului. Un inginer de un fel sau altul. Un supraveghetor la lucru. Uniforma ta din stofa kaki si camasa te deosebeau de noi, ceilalti, muncitorii necalificati. In ierarhia exploatarii petroliere, noi ocupam pozitia cea mai de jos. Tu erai seful. Noi eram muncitorii. Tu citeai schitele. Noi sapam puturile. Tu inspectai conductele. Noi le instalam. Tu mancai cu sefii in atelier. Noi mancam afara, la umbra.

   Cu exceptia acelei zile.

   Imi amintesc ca m-am intrebat de ce ai facut acel gest.

   Nu eram o priveliste prea grozava. Cine nu era plin de sudoare era plin de unsoare. Fetele ne erau arse de soare, pielea innegrita de unsoare. Dar pe mine nu ma deranja deloc. Eram acolo doar pe durata verii. Un licean care castiga bine din montarea tevilor. Pentru ceilalti era un mod de viata. Cei mai multi erau imigranti ilegali din Mexic. Altii erau hoinari ce rataceau prin prerie la fel de lipsiti de radacina ca ciulinii.

   Nici daca ne ascultai nu eram cine stie ce de capul nostru. Vorbirea ne era aspra ca smirghelul. Dupa pranz, ne aprindeam tigarile si incepeam cu glumele. Cineva avea mereu un pachet de carti de joc care aveau pe verso imagini cu fete imbracate sumar. Timp de 30 de minute, in arsita zilei, parcela petroliera devenea Las Vegas - rasunand de cuvinte vulgare, de istorii deocheate, de jocuri de noroc, si cu galeti pe post de scaune cu bar.

   In toiul unei astfel de partide, te-ai apropiat de noi. Am crezut ca aveai o treaba pentru noi, care nu mai putea astepta cateva minute. Am oftat si eu, la fel ca ceilalti, cand te-am vazut venind.

   Erai agitat. Iti mutai greutatea de pe un picior pe  altul cand ai inceput sa vorbesti.

   - Aaaa..., baieti..., ai inceput.

   Ne-am intors si ne-am uitat la tine.

   - Aaaa..., am vrut, aaaa... sa va invit...

   Erai cu mult in afara zonei tale de confort. Nu aveam idee ce vrei sa spui, dar stiam ca nu are legatura cu munca.

   - Am vrut sa va spun ca biserica noastra are un serviciu religios in seara asta si... aaa...

   Ce? Nu-mi venea sa cred. Vorbeste despre biserica? Aici? Cu noi?

   - Am vrut sa va invit pe toti sa veniti.

   Tacere. Tacere tipatoare. Aceeasi tacere pe care ai auzit-o daca o calugarita ar intreba patroana unui bordel daca poate sa-i foloseasca localul pentru o liturghie. Aceeasi tacere pe care ai auzi-o daca un reprezentant al Fiscului ar invita Mafia la un seminar despre integritatea fiscala.

   Cativa dintre noi si-au fixat privirile-n pamant. Altii au aruncat priviri furise celorlalti. S-au auzit chiar cateva chicoteli slabe.

   - Pai, asta e. Aaaa..., daca vrea cineva sa vina... spuneti-mi...

   Dupa ce te-ai intors si ai plecat, noi am inceput sa radem. Te numeam "reverend", "predicator", "popa". Schimbaram glume intre noi., indemnandu-ne unii pe altii sa mergem la biserica. Ai devenit calul de bataie al glumelor noastre in ziua aceea.

   Sunt sigur ca ai stiut asta. Sunt convins ca te-ai intors la camionul tau stiind ca singurul lucru pe care l-ai obtinut a fost sa-ti atragi batjocura tuturor. Daca asta ai crezut, ei bine, ai gresit.

   De aceea iti adresez scrisoarea aceasta.

   M-am gandit la tine saptamana asta. M-am gandit la tine cand am citit despre cineva care si-a asumat un risc in timpul unei mese de pranz. M-am gandit la tine cand am citit  istoria baietelului care I-a dat lui Isus mancarea care-o avea pregatita pentru pranz.

   Pranzul lui nu era cine stie ce. De fapt, era o nimica toata in comparatie cu necesarul pentru hranirea a peste cinci mii de oameni. Ce era un singur pachetel de pranz pentru atatia oameni? 

   Si-a adunat curajul, s-a ridicat de pe iarba si a intrat in cercul adultilor. Se simtea stingher in acel grup, asa cum te simteai si tu in al nostru. Probabil ca era emotionat. Nimanui nu-i place sa para prost. Probabil ca si el a starnit chicoteli. Dar baiatul nu vedea capetele sau ochii barbatilor din preajma, ci doar pe Isus.

   Si tu trebuie sa-L fi vazut pe Isus atunci cand ai luat acea decizie. Cei mai multi oameni ar fi considerat ca este improbabil sa iasa diaconi din noi. Multi si-ar fi pastrat semintele pentru un teren mai primitor. Si aproape ca ar fi avut dreptate. Dar Isus a spus ca trebuie sa daruim... si tu ai daruit.

   Daca ma gandesc bine, tu si baietelul acela aveti multe in comun:

   . amandoi ati folosit  pranzul pentru a-i ajuta pe altii

   . amandoi ati ales credinta in detrimentul logicii

   . amandoi ati adus un zambet pe chipul Tatalui.

   Exista totusi o diferenta. Baiatul a putut sa vada ce a facut Isus cu darul lui, dar tu nu... De aceea-ti scriu acum. Vreau sa stii ca cel  putin o samanta a cazut intr-o crapatura roditoare a solului.