„... Şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor” (Marcu 10:14)

Problema autorităţii reprezintă una dintre preocupările istovitoare de energie ale civilizaţiei contemporane. A vorbi despre autoritate versus autoritarism e o problemă şi mai delicată. Uneori se creează confuzie între termeni. Unii oameni nu-i înţeleg, alţii se fac că nu înţeleg. În general confuzia pe care o generează conducerea slujitoare, spune Wayne Oates, vine din neînţelegerea pasajelor Matei 20:20-28 şi Marcu 10:35-45. În aceste versete Mântuitorul Isus a afirmat că nu putem conduce (nu putem avea autoritate) asemenea liderilor laici. De fapt, există trei cuvinte greceşti pentru conducere:

a. archon – conducător. Îi descrie pe cei care conduceau peste neamuri (în politică, în armată, în religie şi chiar puterile demonice!). Nici un lider creştin nu a fost numit vreodată în maniera aceasta (numai Isus: Apocalipsa 1:5).

b. katakyreuo – a domni peste. Apostolul Petru a folosit al doilea cuvânt pentru a spune presbiterilor să păstorească Biserica fără interese (1 Petru 5:2). Prefixul kata implică exercitarea conducerii spre propriul avantaj şi fără a ţine seamă de interesele sau bunăstarea celorlalţi.

c. kataexousiazo – se referă la exercitarea autorităţii într-o manieră greşită. Poate ascunde ideea de a-i tiraniza pe alţii, de a-i subjuga sau oprima. Asemeni prefixului kata de mai sus, generează autoritarism.

„Autoritatea, menţiona teologul american James I. Parker, este un cuvânt care îi face pe oameni să se gândească la lege şi la ordine, direcţie şi restricţie, comandă şi control, dominare şi supunere, respect şi ascultare. Autoritatea este un cuvânt relaţional care semnifică dreptul de a conduce. Ea este exprimată în pretenţii şi este recunoscută de consimţământ şi conformitate”. Autoritatea înseamnă întâi de toate capacitatea de a îndeplini funcţiile sale. Înseamnă ordine de drept şi eficienţă. Legitimitate. De autoritate nu trebuie să ne fie frică. Ea trebuie să ne inspire siguranţă. Încredere. Susţinere. Dar..., experienţele rele ale autorităţii dure şi sufocante, acasă, la şcoală, în biserică, cu şeful sau cu poliţia, sau oriunde în corpul politic, au alimentat focuri de revoltă.

Nu de puţine ori către urechile noastre şi evident ale Domnului, s-au înălţat strigăte de reacţie ale laicului nemulţumit de atitudinea autoritaristă a autorităţilor bisericeşti învestite decât să slujească. Auzim de aroganţă şi mândrie spirituală, de puciuri şi conflicte, de ipocrizie şi laşitate, de mită, afaceri murdare, minciună, furt sau lăcomie. Şi toate astea „între sfinţi”. Auzim despre tineri care, în masă, au schimbat biserica pentru că „bătrânii”, care de obicei sunt mai conservatori, i-au marginalizat. Întâlnim persoane care au abandonat cultul pentru că păstorul le-a impus să semneze o scrisoare de angajament faţă de el prin care să-l susţină necondiţionat. Auzim de metode de constrângere bisericească, de expulzări nefondate biblic, de promovarea „nepotismului spiritual” - în ciuda faptului că în biserici Domnul are numai copii, de persoane care dictează cine să vorbească în biserică şi cât, cine să cânte şi ce anume. Şi culmea, uneori astfel de lucruri sunt dictate chiar de soţiile conducătorilor! Aceste decepţii par a fi numai câteva dintre aspectele de „mică tiranie frăţească” practicată de indivizi care, odată văzuţi în vârful piramidei, aplică filosofia platoniană: cel mai de sus trebuie să fie slujit. Şi, evident, ascultat. Aşa că adeseori autoritatea din biserică se transformă în autoritarism.

Exemplele nefericite ale autorităţii sunt de obicei experienţele ei degenerate. Faptul că astfel de evenimente lasă un gust amar şi stimulează scepticismul cu privire la autoritate în toate formele sale e trist, dar nu şi surprinzător. Exerciţiul autorităţii în diferite sfere nu este în mod necesar autoritarism. Există o distincţie crucială în acest concept. „Autoritarismul, stipulează DEX-ul limbii române, se instalează atunci când autoritarului îi place să uzeze (şi să abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispoziţii. De a impune ascultare care nu admite replică”. Apare când a germinat autoritatea coruptă. Când supunerea care este cerută nu poate fi justificată în termenii adevărului sau ai moralităţii. Nazismul, comunismul, cultul personalităţii sunt câteva exemple de autoritarism. Orice formă de autoritate umană poate degenera astfel. De la autoritarismul statal care se instalează când regimul foloseşte neprincipial puterea pentru a se menţine pe sine, când nu vede decât interesele sale, până la autoritarismul din bisericile unde conducătorii pretind controlul conştiinţei celor care îi urmează. Asta deoarece conceptele de conducere tradiţionale sunt uneori urmate orbeşte. Piramida socială descrisă de Platon avea la bază săracii, sclavii, ignoranţii, „loserii”. Pe cei mulţi. Pe cei lipsiţi de virtuţi. „Nu înseamnă că modelul vremii, acceptat şi practicat de toată lumea, este bun sau demn de urmat”, dezaproba Petru Lascău care, asemeni nouă, e de părere că „onestitatea conducătorului creştin nu va permite la manipulări şi politică bisericească. Controlul şi folosirea mijloacelor de constrângere, spre scopuri personale sau ambiţii, este complet ne la locul ei în Biserica Lui Hristos”. Piramida Lui Hristos are baza mare sus. Pentru a fi autoritari, cei mulţi trebuie să slujească. Dar aşa cum constata şi Wurmbrand, în zilele noastre „creştinii aproape au uitat învăţătura ortodoxă potrivit căreia ei sunt transformaţi în chipul Lui Dumnezeu chiar în timpul vieţii lor pământeşti”.

Autoritarismul este rău, anti-social, anti-uman şi în cele din urmă este anti-Dumnezeu (deoarece mândria zeificării eului este inima sa). Puterea legală şi executivă pot fi prezente pentru a întări cererile autoritariste, dar nimic nu le poate face respectabile sau demne de laudă. Chiar atunci când cererile neprincipiale au dreptul legal de partea lor, aşa cum se întâmplă uneori, ele rămân revendicări care din punct de vedere moral e greşit a le face. Autoritarismul se izolează fatalmente de „ propriii soldaţi” şi poate supravieţui numai prin îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Autoritatea, în schimb, exclude orice formă de constrângere. De aceea, este mai puternică decât autoritarismul.

Majoritatea creştinilor cunosc întâmplarea biblică în care ucenicii au dorit să afle direct de la Conducătorul Suprem modul cum să deţină autoritatea. Iar Isus Hristos, răsturnând dintr-o cugetare întregul concept al lui Platon despre societate, le-a precizat: „oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor” (Marcu 10:14). Ba mai mult, Mântuitorul a demonstrat ce înseamnă să ai autoritate. A plătit pentru ea. Scump. Însă Domnul a fost divin. Noi nu suntem. Avem voluptatea negativului. Deci se poate aştepta ca urmaşii Săi să aibă o mai mică certitudine cu privire la mintea şi voia Tatălui decât a avut El.

Paradoxal legilor omeneşti în lumea biblică, a fi autoritar înseamnă a fi umil. Un om mândru nu poate sluji altora cu eficacitate. A avea autoritate înseamnă a sluji. Înseamnă a spăla picioarele subalternilor. Înseamnă a lua ştergarul. Înseamnă a fi robul tuturor. Deoarece măreţia unui om nu se măsoară în numărul slujitorilor lui, ci în numărul celor pe care îi slujeşte. Şi a sluji înseamnă a iubi, pentru că „slujirea nu este altceva decât dragoste în haine de lucru!”, scria Lascău. O rugăciune veche se adresează lui Dumnezeu ca Aceluia căruia „a-I sluji înseamnă să fi liber” („în al cărui serviciu este libertate perfectă,” aşa cum o redă Cartea Anglicană de Rugăciuni). De fapt, ordinea Lui Dumnezeu pentru noi este să fim slujitori şi apoi conducători. În afara exemplului personal prin singurul Său Fiu, vedem acest aspect la Moise, Iosua şi David şi mai ales în Noul Testament la Pavel, Petru, Timotei ori Epafra. Cei ce slujesc Biserica, sunt de fapt cei ce o conduc în realitate!

Arhicunoscuta întrebare „cum ne putem da seama că o persoană este învestită de Dumnezeu în slujbă?” are un singur răspuns: slujitorul care este ales în lucrarea pastorală trebuie să dea dovadă că este învestit în slujbă prin autoritatea pe care acesta a căpătat-o de la Duhul Sfant! Nu de la şcoli, seminarii ori conferinţe. Nu de la autorităţi, de la rude ori de la oameni, şi nicidecum de la sine însuşi. Biserica primară nu avea şcoli biblice ori seminarii, dar era ea însăşi o şcoală a Bibliei, care producea batalioane de episcopi, păstori, evanghelişti şi diaconi, pornind de la biserica locală – marele furnizor de misionari ce planta biserică după biserică. În zilele noastre, unii conducători „ordinaţi” de şcoli, de rude, sfaturi de fraţi ori comitete, în scurt timp capătă atitudine de superioritate (cu aere de popă pe înţelesul popular) faţă de cei „needucaţi”, dar şi o periculoasă atitudine faţă de Biblie. Activitatea de conducere a unora ca ei duce inevitabil la autoritarism. Tot timpul sunt bănuitori, temători că pot pierde locul, scaunul din faţă, amvonul, influenţa şi poate chiar punga. „Micii despoţi” bombăne, se uită strâmb, pun la respect pe cei care au îndrăzneala să ceară dreptul la replică, fac planuri B pentru orice situţie, marginalizează valori, generează cercuri de dragoste în biserici, se opun schimbărilor, fac reclamaţii, leagă şi dezleagă, închid şi deschid, se debarasează de atribute, vor şi ies tot timpul în faţă. Să-i ştie toţi că ei sunt lideri! Creează biserica de club. Iată diferenţe dintre Biserica Subterană a pastorului Wurmbrand şi (parţial) biserica actuală, postdecembristă. Apărătorii turmei Lui Hristos au ajuns să conducă cu autoritarism. Să fie totalitari. Acesta e un viciu. Şi ca toate viciile, rezultă din supralicitarea altor virtuţi. În final, viciile riscă să actualizeze morbida imuabilitate a puterii autoritariste, dictatoriale. De care am fugit atât de mult înainte de ’89.

Autoritatea pastorală presupune oameni cu experienţă, flexibili, încercaţi în toate domeniile vieţii, autoritarismul impune oameni cu idei fixe; autoritatea presupune căutarea nevoilor celorlalţi şi îndeplinirea lor, autoritarismul cere satisfacerea nevoilor personale; autoritatea răspunde la nevoile spirituale ale tuturor membrilor, la pregătirea lor pentru slujirea publică, autoritarismul nu răspunde decât la satisfacerea unui mic nucleu de apropiaţi; autoritatea se referă la obligaţii, autoritarismul la drepturi; autoritatea se referă la motivaţia slujitorului, autoritarismul la motivaţia celui slujit; autoritatea urmează modelul de conducere biblic, autoritarismul - pe cel uman. Autoritarismul are darul, dar n-are harul!

Dacă aşa stau lucrurile, atunci mai trebuie să ne implicăm în conducere? „Cine doreşte episcopie, bun lucru doreşte”, transmite lui Timotei sfântul Apostol Pavel, apreciind astfel de aspiraţii sfinte. Pentru că nu este nimic greşit în dorinţa de a conduce biserica, de a avea o poziţie de lider. Dar mai întâi trebuie să ne cercetăm adânc motivele noastre. Pentru ce dorim să conducem, când ştim că cel mai greu lucru e să slujeşti? Cine e în centrul închinării? Cine formează Auditoriul în timpul închinării?

Precizăm că singurul profil al liderului, admis în Scriptură, este cel de slujitor. „Un slujitor te roagă umil să faci ceva, niciodată nu comandă”, scria Richard Wurmbrand. Iar Pavel, bunăoară, vorbea despre dorinţa de a se da altora (1 Tes. 2:1-12). Observăm foarte uşor că relaţia pe care o are cu colaboratorii lui este demnă de remarcat. El a condus cu autoritate şi fără autoritarism. Slujba sa de păstorire s-a referit la căutarea nevoilor celorlaţi. Cine a avut mai multă putere decât Pavel?

Puterea vine din autoritate, autoritatea vine din legitimitate şi legimitatea vine de la Dumnezeu, de aceea nu trebuie să încercăm să fim mâna Lui Dumnezeu, până nu cunoştem inima Creatorului. Dacă nu avem o relaţie intimă cu El, slujirea noastră nu va fi decât un sentiment religios care ne va duce în eroare şi va conduce la distrugere. Autoritarismul a dus totdeauna la fiasco. Iar noi învăţăm din greşelile altora.

Făcând o analogie din domeniul electricităţii, într-una din cărţile sale, John Ortberg scria că în viaţa spirituală putem fi conductori sau rezistenţe. Conductorul este dispus totdeauna să lase să plece ceva, rezistenţa nu vrea să lase să plece nimic. Îi este teamă să renunţe pentru că vrea să-şi păstreze posesiunile. Dar rezistenţa nu are niciodată putere. Secretul conductorului constă în faptul că nu îşi generează propia-i putere. Este pur şi simplu un canal. Este deschis şi receptiv faţă de fluxul de curent electric care poate schimba lumea prin transformarea întunericului în lumină. Duhul Sfânt se revarsă peste tot în jurul nostru. „Cine va crede în Mine, din inima Lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” a afirmat Păstorul Cel Bun. Noi nu avem cine ştie ce putere prin voinţa noastră, dar putem alege dacă vrem să fim rezistenţe sau conductori. Rezistenţa duce la autoritarism, conductorul la autoritate. Ce vrei să fii?

Parafrazând 1 Timotei 3:1-13, teologul Stanley Derickson ne descrie profilul moral şi spiritual care trebuie întâlnit la conducătorii bisericii. Adevăratul lider nu trebuie să fie încăpătânat, ci trebuie să fie un om dispus să cedeze în mijlocul conflictului. „Cei flexibili nu vor fi înfrânţi”, spune Derickson. De asemeni, cel ce vrea să deţină autoritatea nu trebuie să fie mânios, nici îngâmfat. Îngâmfarea este o pricină de acuze, de discuţii pentru comunitate. Şi nu numai. Slujitorul trebuie să aibă o mărturie bună din partea celor de afară. Purtarea lui trebuie să fie ireproşabilă în comunitatea necredincioşilor, care trebuie să-l vorbească numai de bine. Dacă mărturia celui ce aspiră să conducă e impecabilă, tot ce se va spune de rău despre el sunt simple zvonuri neadevărate sau acuzaţii nedrepte. Neadevăruri.

Mai eşti cu revista în mână? Slujeşti cumva cu autoritarism? Simţi că-ţi scapă frâul din mână şi nu vrei să cedezi? A sosit ceasul schimbării!

Dorim să vă spunem cum se vindecă autoritarismul. Pentru că altfel am fi asemeni unui doctor care te descoperă că ai ulcer şi când îl întrebi ce să faci, răspunde contemplativ ridicând din umeri: „Nu ştiu!”. Ar fi nedrept să nu vă spunem. Aşa că opinăm împreună cu Lascău, care argumentează că „rezolvarea situaţiei nu se face prin predici somptuoase de dragoste. Tensiunile din sânul bisericii nu se rezolvă prin pedepse disciplinare, excluderi sau măsuri administrative. Dacă ele încetează dintr-o sursă, vor porni automat din alte izvoare mereu prospere”. Autoritarismul nu se rezolvă nici prin articole de presă, nici prin mediatizare, „nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:13). Soluţia este ca energiile spirituale să fie canalizate spre un singur numitor comun: lucrarea Lui Dumnezeu. Trebuie să ajungem la maturitatea pastorului Wurmbrand : „pasiunea mea pentru Dumnezeu este şi o pasiune pentru ceea ce este divin în mine”. Altfel nu vom ajunge la destinaţia „Veşnicia cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”!