„Te iubesc cu o iubire veşnică;
de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!...”

 Bunătatea Lui Dumnezeu este o durere. E un foc care te arde neîncetat până când, înţelegând misterul neostoirii sale, te abandonezi iubirii din care izvorăşte. Şi înţelegi că, Viaţă fiind, nu poate mistui decât trecătorul, efemerul, minciuna, trădarea, nimicnicia, slăbiciunea, întunericul, făţărnicia, înfumurarea... („Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea Lui Dumnezeu te îndeamnă la po­căinţă?”)

Bunătatea Lui Dumnezeu este răbdare. Nu o aşteptare a venirii în fire, în sensul unei înţelepţiri spontane, deşi nestrăine de experienţa umană totuşi, ci a unei regăsiri, ca printr-un văl luat - care trimite spre izbăvire (2 Petru 3:15) -, a ceea ce niciodată nu ne-a părăsit, înlăuntru, adânc şi esenţial vibrând, prin cunoaşterea adevărului, a unei realităţi perceptibile doar prin revelaţie. O cunoaştere, precum în cazul biblic al înţelesului erotic de unire extatică a subtilităţilor în actul împreunării, care vine dintr-o întrepătrundere a esenţelor, de nedefinit, generatoare însă a unei comprehensiuni inefabile a fiinţei care te îmbogăţeşte prin prezenţă.

Bunătatea Lui Dumnezeu este dragoste. Aspect vital al iubirii (Galateni 5:22), ea transcende accepţiunea uzuală a lucrurilor, ridicând prin virtute intelectul dincolo de tranzitoriu, la starea de îngăduinţă dumnezeiască, îndelung răbdătoare, mântuind-o, chiar şi temporar, din temniţa unei atotjudecăţi fireşti defavorizante (Romani 2:1). În această stare, situaţiile beneficiază de o optică deosebită, nonduală şi nedualizantă, ce prezintă semenul drept un alter ego aflat într-o ipostază ce ne invită la exercitarea unor gesturi purificatoare, de elevare personală, îndumnezeire, punându-l pe acesta, în acelaşi timp, în faţa unei evidenţe a dragostei divine.