Nicodim este un fruntaş. Unul dintre cei acceptaţi drept învățători ai Legii, un fariseu. E întunericul neacceptării, invidiei şi urii, însă el vine să-L vadă pe Izbăvitor cu gânduri bune.

El veni noaptea la Isus…

Se înţelege clar, lucrarea lui a fost făcută doar pe jumătate. Faptul că a venit la Isus noaptea a stricat toată frumuseţea gestului. În plină zi însă, de faţă cu toţi, sfidându-i, depăşindu-i… Ar fi fost totul. Podurile ar fi fost aruncate în aer. Nicodim s-ar fi transformat într-un ucenic plin. Atunci când decizi să-ți urmezi calea inimii mai degrabă decât să-ți aperi imaginea publică înseamnă că ești hotărât. Iar pentru Împărăția Lui Dumnezeu hotărârea face totul.

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală pun mâna pe ea.

Un om care năvălește e un om hotărât.

Dar fariseul poartă o lumânare. Una în suflet. Şi nu e singurul:

Învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu…

Pământul e uscat, dar un firicel de iarbă a mijit. Ar fi fost frumos să nu fie condiţionată credinţa lor, căci „Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa nedeterminată este har, este momentul prăpastiei. Când n-ai de ce să crezi, nu te mai desparte de nemurire decât un pas. Acela care te trimite-n gol. Însă ei credeau „căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”.

Nicodim e primul. E cel care a spart bariera îngustimii minţii. A spart-o şi pe cea a inimii, desigur. E purtător de curaj totuşi. S-a făcut cuvântătorul cuibului de cugetători. Dar e precum tânărul bogat. Ar vrea să vină, însă nu-şi poate lăsa bogăţia…

Mântuitorul l-a simţit. I-a simţit zbuciumul. În sufletul lui crăpa de ziuă, iar demonii beznei se împrăştiau. Nu era de ajuns. Trebuia ca ei să dispară. Să răsară soarele. De aceea, îi dăruieşte cuvinte de iniţiere. Naşterea din nou.

Drept răspuns, Isus i-a zis: «Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu».

Renașterea: șocant verb pentru un om de rând, un neinițiat în tainele inimii.

Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?

S-ar fi aşteptat să primească nişte instrucţiuni privind „omul cel bătrân” al minţii sale, al firii anchilozate, închistate, cea care şi-a pierdut inocenţa, viaţa („Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre…”), mănunchi de putregaiuri („Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie”). Nicodim ar fi vrut să afle cum o poate revigora, cum o poate dezinfecta, cum o poate determina să renască. Cum s-o arunce-n pântecele creaţiei. Dubiul lui era justificat. Învăţătorul însă îi cere s-o abandoneze. Saltul în necarnal.

Ce este născut din carne este carne; şi ce este născut din Duh este duh.

Temelia minţii, chiar refăcută, nu este bună. Firea, neostoită de încercările respectării Legii, nu poate fi îmblânzită. Spiritul e singura temelie. Doar Duhul şi apa baptismală pot şterge edificiul ororii. Renunţarea ca gest purificator, poartă a deplinei încrederi, şi revărsarea vieţii, îmbrăţişarea ei, contopirea. Restabilirea ierarhiei, a ordinii, a naturii lucrurilor.

Şi apoi minunata zugrăvire a stării de fiinţare:

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul (îi simţi prezenţa, puterea), dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge (nedeterminare…).

Cuvinte prea grele. Dar ştim că au adus roade. După descrucificare, fariseul apare la trupul învăţătorului său cu dar de smirnă şi aloe. Ioan e singurul care o relatează. Şi poate că e singurul care crede că fariseul a mai făcut un gest. Unul în plină Lumină…