Vă amintiţi că în Luca 18:9, Luca vorbeşte despre parabola fariseului şi a vameşului astfel: “A mai spus şi pilda aceasta pentru unii cari se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi îi dispreţuiau pe ceilalţi.” Poate părea un fapt nesemnificativ la prima vedere, însă observaţi că se menţionează că Isus a spus această parabolă CĂTRE/pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi. Nu se menţionează că a spus această parabolă DESPRE ei. Isus i-a privit pe farisei ţintă în ochi şi le-a spus această parabolă ce implica faptul că ei erau îndreptăţiţi. El nu vorbea despre ei ci către ei.

Cu toate că poate părea un fapt minor, conţine o lecţie ce este de o mare importanţă pentru sănătatea bisericii noastre. Haideţi să fim şi noi la fel. Haideţi să nu vorbim cu alţii despre greşelile celorlalţi. Haideţi să vorbim cu ei despre greşelile lor. Este uşor—şi mult prea plăcut pentru limba sufletelor noastre păcătoase—să vorbim despre oameni. Însă este greu—şi adesea lasă un gust amar—să vorbim cu ei. Când vorbeşti despre ei, aceştia nu te pot corecta sau să-ţi dea vreo replică şi să te pună în încurcătură. Dar dacă vorbeşti cu ei despre o problemă, acest lucru poate fi foarte dureros. Aşadar ne simţim mai în siguranţă să vorbim despre oameni decât să vorbim cu oamenii.

Dar Isus nu ne cheamă să facem alegeri cu care să ne simţim în siguranţă. El ne cheamă să facem alegeri de iubire. În alergarea pe termen scurt, iubirea este mai adesea mai dureroasă decât evitarea conflictelor pentru a ne proteja. Însă în alergarea pe termen lung , conştiinţa noastră ne condamnă că am ales această cărare uşoară şi că le facem prea puţin bine celorlalţi. Aşadar haideţi să ne comportăm mai în stilul lui Isus în această situaţie şi să nu vorbim despre oameni, ci să vorbim cu ei, atât cu cuvinte de încurajare, datorită harurilor evidente pe care le vedem în vieţile lor, cât şi cu cuvinte de precauţie sau de avertisment sau de corijare sau chiar de mustrare. Paul ne-a îndemnat să folosim toată gama de cuvinte pentru toată gama de nevoi: “Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi.” (1 Tesaloniceni 5:14)

Nu vreau să spun că nu puteţi să-l criticaţi pe preşedintele Bush fără a-l suna mai întâi. Şi nici nu vreau să spun că nu aveţi voie să comentaţi predica mea, atât negativ cât şi pozitiv, fără să veniţi la mine. Persoanele publice sunt în vizor şi înţeleg că oricine poate avea o opinie vis-a-vis de orice spun ei. E în regulă aşa. Ceea ce vreau să spun este că atunci când vezi că un frate sau o soră este captiv al unei atitudini păcătoase sau al unui comportament păcătos, ia bârna din ochiul tău, după care mergi la ei şi încearcă să-i ajuţi cu un umil sfat biblic.

Poate te ajută să le spui o parabolă. Asta a făcut Isus în Luca 18:9-14. Şi este ceea ce a făcut Natan pentru David, după ce a păcătuit cu Batşeba, prejudiciindu-l pe Uria (2 Samuel 12:1-4). Dar voi nu trebuie să fiţi atât de creativi. Manifestarea afecţiunii faţă de persoana cu care vă confruntaţi este mai importantă decât creativitatea.

Dorinţa mea arzătoare este ca biserica noastră să se elibereze de bârfă. Haideţi să fim direcţi şi cinstiţi şi curajoşi şi umili. Isus a fost uneori uimitor de tăios. Uneori iubirea ia forma asta. Ar fi putut fi cu uşurinţă acuzat de duritate şi lipsă de iubire. Dar noi ştim că a fost persoana cea mai plină de iubire care a trăit vreodată pe pământ. Aşadar haideţi să-i urmăm exemplul în această situaţie. El a murit pentru noi astfel încât toate bârnele şi paiele din ochii noştri să fie iertate. Acest lucru ar trebui să ne dea atât curaj cât şi afecţiune în raporturile noastre cu ceilalţi. Mai ales când ne dăm seama că greşelile fraţilor şi surorilor noştri au fost şi ele iertate de Isus.

Ce loc minunat avem în raporturile pe care le avem cu ceilalţi. O comunitate iertată, îndreptăţită, plină de Duh Sfânt, căreia îi place să crească în har. Vă mulţumesc că vă place să-l urmaţi şi să vă încredeţi în Isus în felul în care vorbiţi unii cu alţii mai curând decât să vorbiţi unii despre alţii.