Naşterea din nou *

de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin

                 Aşa cum ştim, vor fi mântuiţi doar oamenii care ascultă de Domnul Isus Hristos (Evrei 5.9), adică aceia care împlinesc efectiv în vieţile lor poruncile Sale (Ps. 119.94,166, 146; Matei 19.16-26; Marcu 10.17-27; Luca 18.18-27), iar una dintre poruncile fundamentale date de către Domnul Isus Hristos, este: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7). Din ultimele versete amintite, rezultă că naşterea din nou este o condiţie fundamentală de mântuire.

                În Ioan 3.1-21 este redată discuţia pe care a avut-o Domnul Isus Hristos cu Nicodim, un fruntaş al iudeilor care venise să vorbească cu El. În cursul acestei discuţii, Domnul Isus Hristos a rostit următoarele cuvinte: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu... . Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou’. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3.3-8).

                Din mesajul Domnului Isus Hristos, amintit în versetele de mai sus, aflăm că un om nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din nou. Întrucât în Împărăţia lui Dumnezeu vor intra doar oamenii mântuiţi (2 Tim. 4.18), rezultă şi pe această cale, acelaşi adevăr enunţat mai sus: pentru ca un om să poată fi mântuit, este necesar ca acesta să se nască din nou.

                Domnul Isus Hristos, le-a adresat ucenicilor Săi următoarele cuvinte: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18.3). În rândurile următoare vom arăta că un om poate ajunge smerit (Matei 18.4) şi fără răutate (1 Cor. 14.20), aşa cum este un copilaş născut de curând (1 Petru 2.2), doar după ce a fost născut din nou.

                În epistola apostolului Pavel către Tit, citim astfel: “Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii vecinice” (Tit 3.3-7).

                Analizând versetele amintite mai sus, aflăm că apostolul Pavel ne învaţă acelaşi lucru ca şi Domnul Isus Hristos, şi anume: că o caracteristică de bază a oricărui om mântuit, constă în faptul că acesta trebuie să fie născut din nou.

                După ce am lămurit faptul că orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să îndeplinească porunca Domnului Isus Hristos: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7), să vedem acum în ce constă naşterea din nou, sau cum mai este ea numită, naşterea din Dumnezeu (Ioan 1.12-13), sau naşterea din apă şi din Duh (Ioan 3.5).

                Sfânta Scriptură ne învaţă că naşterea din nou, din Dumnezeu (Ioan 1.12-13), constituie acea transformare fundamentală ce poate avea loc în viaţa unui om, care este reprezentată în mod simbolic, ca fiind o succesiune de trei etape. Acestea sunt:

                - Dezbrăcarea de omul cel vechi (Ef. 4.22; Col. 3.9).

                - Moartea (dispariţia) omului cel vechi (Rom. 6.2-11; Col. 3.3; 2 Tim. 2.11).

                - Îmbrăcarea în omul cel nou (Ef. 4.24; Col. 3.10).

                Un om vechi, reprezintă în mod simbolic, o persoană moartă din punct de vedere spiritual (Ioan 5.24; Ef. 2.1-5; Col. 2.13; 1 Ioan 3.14), care se lasă călăuzită de către firea sa pământească (2 Cor. 10.3; Rom. 7.5; Gal. 5.13,16), în care nu locuieşte nimic bun (Rom. 7.18,25; 8.3). O astfel de persoană firească are o comportare stricată (Ef. 4.22), fiind înrobită (Rom. 6.6) de diverse păcate (Gal. 5.19-21; Col. 2.13; 3.5-9; Ef. 2.1-3; Rom. 7.5; 13.12-13), care includ tot felul de patimi (Gal. 5.24) şi de pofte înşelătoare (Ef. 4.22; Col. 2.11).

                Pentru ca o persoană oarecare să se dezbrace de omul cel vechi, aceasta trebuie să ia hotărârea de a renunţa definitiv la modul de viaţă pe care l-a avut până în momentul luării acestei decizii (Ef. 4.22). Dezbrăcarea de omul cel vechi debutează cu înnoirea minţii (Ef. 4.23) şi constă în renunţarea la trăirea după poftele firii pământeşti (1 Petru 2.11), ceea ce înseamnă în mod implicit, renunţarea la păcate şi trăirea unei vieţi curate (Ef. 4.25-32).

                Un simbol folosit în Biblie pentru a descrie modalitatea prin care moare omul cel vechi, este răstignirea pe cruce (Rom. 6.5-6; Gal. 2.20; 5.24). După moartea omului cel vechi, are loc, în mod simbolic, şi o îngropare a sa, care ar trebui să se realizeze, în mod simbolic, la botezul în apă (Col. 2.12; Rom. 6.3-4). În mod normal, odată cu moartea omului cel vechi, trebuie să moară (dispară) şi modul păcătos de vieţuire avut anterior (Col. 3.5-9).

                Un om nou reprezintă, în mod simbolic, o persoană care s-a dezbrăcat de faptele întunericului (Rom. 13.12) şi nu se mai lasă călăuzită de către firea pământească (Rom. 13.14; Gal. 3.3; 5.13; 6.8), “fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8.7), ci se lasă călăuzită doar de către Duhul lui Dumnezeu (Gal. 5.16-18). Omul cel nou este neprihănit şi sfânt, întrucât este conceput după chipul lui Dumnezeu (Rom. 13.14).

                După ce s-a finalizat procesul de transformare a unui om vechi într-un om nou, omul respectiv a devenit o făptură nouă (Gal. 6.15), în care toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5.17). Această făptură nouă este îmbrăcată în Domnul Isus Hristos (Rom. 13.14; Gal. 3.27), fiind în părtăşie continuă cu Domnul Isus Hristos (Rom. 6.5,8; Ef. 2.5-6; Col. 2.6-10; 3.11), care trăieşte în aceasta (Gal. 2.20). Fiind îmbrăcat cu dragostea (Col. 3.14; 1 Tes. 5.8), cu armătura lui Dumnezeu (Ef. 6.11), cu platoşa neprihănirii (Ef. 6.14), omul cel nou are preocupări duhovniceşti (Col. 3.1-4), şi ca atare Îi slujeşte lui Dumnezeu într-un un duh nou (Rom. 7.6), trăind o viaţă nouă (Rom. 6.4), curată şi frumoasă (Col. 3.12-14; 1 Petru 2.11-18), care nu mai este caracterizată de păcat (Rom. 6.2,11-14).

                Pentru a-i ajuta pe credincioşi să crească “spre mântuire” (1 Petru 2.2), apostolul Pavel era tot aşa de blând cu aceştia, “ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii” (1 Tes. 2.7), şi se străduia să fie alături de ei în orice privinţă (Rom. 12.15-16; 1 Cor. 9.22; 2 Cor. 11.29).

                Iată cum se adresa apostolul Pavel credincioşilor din bisericile Galatiei (Gal. 1.1-2): “Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” (Gal. 4.19). Din acest verset reiese că apostolul Pavel, care se străduia să aibă aceleaşi simţăminte (1 Petru 3.8) cu credincioşii din biserici, simţea şi el, în mod simbolic, durerile naşterii din nou, ca şi aceştia. Apostolul Pavel a folosit cuvântul iarăşi, pentru a ne arăta că el mai simţise şi în trecut durerile naşterii din nou pentru aceşti credincioşi, aşa cum le-au simţit şi ei înşişi. Desigur că aceste dureri, provin din faptul că omul cel vechi, care se lasă călăuzit de către firea pământească (2 Cor. 10.3), se împotriveşte Duhului Sfânt (Gal. 5.17).

                Din cuvintele apostolului Pavel, aflăm următoarele:

                - Există un moment de timp când debutează naşterea din nou, debut descris în mod simbolic prin durerile respective.

                - Până ce va muri omul cel vechi, şi va lua chip Domnul Isus Hristos într-un om, acesta va simţi în continuare durerile naşterii din nou.

                Din moment ce naşterea din nou debutează prin nişte dureri, şi într-un interval de timp se produc iarăşi aceleaşi dureri specifice, rezultă că naşterea unui om din nou este un proces care durează un anumit timp. Analizând atât succesiunea celor trei etape simbolice ale naşterii din nou, descrise mai sus, cât şi versetele: 2 Cor. 3.18; 4.16; Ef. 4.13-16; Fil. 1.6, vom ajunge la aceeaşi concluzie, că naşterea unui om din nou este un proces.

                Orice naştere firească, adică aducerea pe lume a unui nou-născut, este un proces care durează un interval de timp măsurat în minute sau ore. Iată deci că, atât aducerea pe lume a unui nou-născut, cât şi aducerea în Împărăţia lui Dumnezeu a unui om, prin naşterea sa din nou, nu sunt nişte evenimente care se produc instantaneu, ci sunt procese care durează fiecare, un interval de timp mai mic sau mai mare.

                Procesul naşterii din nou durează desigur un interval de timp, întrucât dezbrăcarea de omul cel vechi şi omorârea sa prin răstignire pe cruce, nu se face întotdeauna prea repede. Lupta pe plan spiritual, care se produce în omul la care procesul naşterii din nou a debutat, dar încă nu s-a încheiat, este descrisă în Rom. 7.14-25.

                Desigur că durata acestui proces este variabilă, în funcţie de persoana respectivă. Există oameni la care procesul naşterii din nou, durează o mare parte din viaţa lor (1 Tim. 1.6-7,19-20; 6.10; 2 Tim. 2.16-18,26; 3.1-8; 4.3-4). Sunt şi oameni, la care procesul naşterii din nou se pare că a debutat, dar este posibil (2 Tim. 4.14-15; Tit 1.10-16) ca aceştia să nu devină niciodată născuţi din nou cu adevărat (Evrei 6.4-8; 10.26-27). Procesul naşterii unui om din nou poate fi întrerupt (F. A. 5.1-11), atunci când omul respectiv ia decizia de a se întoarce de la Domnul Isus Hristos, înapoi la Satana (1 Tim. 4.1-2; 5.15; 2 Tim. 2.13; 2 Petru 2.1; Gal. 3.3).

                Procesul naşterii din nou este declanşat de către Duhul Sfânt (Gal. 3.3), iar transformările remarcabile amintite mai sus, care au loc în omul născut din nou, din Dumnezeu, sunt realizate tot datorită acţiunii regeneratoare întreprinse de către Duhul Sfânt (Ioan 3.5-8; 2 Cor. 3.17-18; Tit 3.5). Desigur că Duhul Sfânt va produce aceste minunate transformări într-un om, numai dacă omul respectiv Îl va lăsa să le producă, adică: nu I se va împotrivi (F. A. 7.51), se va lăsa călăuzit de către El (Rom. 8.14; Gal. 5.18), şi va asculta de îndemnurile Sale (Rom. 8.1,4-5), refuzând totodată să mai asculte de îndemnurile firii pământeşti (Rom. 8.12; 13.14; Gal 5.16-17; 2 Cor. 10.3).

                Aşa cum ştim, orice proces are un început şi un sfârşit. În capitolul următor, vom stabili că procesul naşterii din nou, debutează cu pocăinţa. Să vedem acum, când se încheie procesul naşterii unui om din nou.

                Un om poate să-şi dea seama că procesul naşterii sale din nou este încheiat, numai atunci când el constată că întregul său caracter a fost total (2 Cor. 5.17) regenerat. Ca atare, omul respectiv a devenit o făptură nouă (Gal. 6.15), care are gânduri sfinte (1 Cor. 2.16; 2 Cor. 10.5; Fil. 2.5; 4.7; Col. 3.2), ce izvorăsc dintr-o minte nouă (Rom. 12.2; Ef. 4.23), o inimă nouă (Ezec. 11.19-20; 18.31; 36.26-27) şi un duh nou (Ps. 51.10; Rom. 7.6), care se află în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 6.17).

                Datorită transformărilor esenţiale produse de către Duhul Sfânt în omul născut din nou, acesta trăieşte o viaţă nouă (Rom. 6.4), neprihănită (1 Ioan 2.29), complet diferită de viaţa trăită anterior naşterii sale din nou. Întrucât în oamenii născuţi din nou, “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17), aceştia devin “un fel de pârgă a făpturilor” lui Dumnezeu (Iacov 1.18).

                Procesul naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv poate declara cu toată sinceritatea, aşa cum a făcut-o şi apostolul Pavel, că Domnul Isus Hristos trăieşte în el (Gal. 2.20). De asemenea, toţi oamenii cu care vine în contact omul născut din nou, trebuie să poată observa cu uşurinţă că acesta are o fire dumnezeiască (2 Petru 1.4; 2 Cor. 3.18; Ef. 4.24), datorită faptului că Domnul Isus Hristos a luat într-adevăr chip în el (Gal. 4.19; Rom. 8.29; Ef. 2.10; Col. 3.10).

                Întrucât Domnul Isus Hristos este “despărţit de păcătoşi” (Evrei 7.26), orice om la care procesul naşterii din nou s-a încheiat, şi deci Domnul Isus Hristos trăieşte într-adevăr în el, nu mai poate păcătui (1 Ioan 3.9; 5.18).

                Iată deci că într-un om la care procesul naşterii din nou s-a încheiat, nu mai acţionează legea păcatului şi a morţii (Rom. 8.2; 7.5), care acţionează în toţi oamenii care nu sunt născuţi din nou, el fiind eliberat de către Domnul Isus Hristos (Ioan 8.36) de sub robia păcatului (Ioan 8.34-36; Rom. 6.6,16-22; 7.6), care aduce moartea, devenind astfel mort faţă de păcat (Rom. 6.2,11; 1 Petru 2.24).

                Un om păcătos nu poate avea viaţa veşnică (Gen. 3.22-24; Tit 3.11; Evrei 6.4-8; 10.26-27). Orice om născut din nou, este izbăvit de păcate (Rom. 6.22), devine sfânt şi are viaţa veşnică (Rom. 6.23).

                Fiindcă a devenit o făptură nouă, la un moment dat, orice om născut din nou va primi de la Domnul Isus Hristos şi o identitate nouă (Apoc. 2.17; 3.12; 22.4), fiind un om “din casa lui Dumnezeu” (Ef. 2.19-22). Întrucât orice om născut din nou, are încă de pe Pământ, cetăţenia cerurilor (Fil. 3.20; Ef. 2.6), el va umbla “după lucrurile de sus” (Col. 3.1) şi se va gândi tot “la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col. 3.2).

                În mod practic, procesul naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv are următoarele şase caracteristici:

                - “Crede că Isus este Hristosul” (1 Ioan 5.1; Ioan 1.12-13), şi ca atare “ascultă cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 8.47; 1 Ioan 4.6) şi le împlineşte în mod constant în viaţa sa (Matei 7.24-27; Iacov 1.22). În acest context, rezultă că naşterea unui om din nou, este un fenomen specific perioadei harului (Rom. 6.14), care se poate produce numai după ce a avut loc învierea Domnului Isus Hristos dintre cei morţi (1 Petru 1.3).

                - Nu mai poate păcătui (1 Ioan 3.9; 5.18).

                - Trăieşte în neprihănire (1 Ioan 2.29; 3.10).

                - Iubeşte pe toţi oamenii (1 Ioan 4.7).

                - Face numai fapte bune (3 Ioan 11).

                - Biruieşte lumea (1 Ioan 5.4), care, aşa cum am văzut mai sus, zace în cel rău (1 Ioan 5.19). Biruinţa asupra sistemului de comportare “lumesc”, pervertit de către diavol, constă în faptul că orice om mântuit acţionează permanent, având grijă să se păzească pentru a nu fi întinat de către “lume” (Iacov 1.27). În acest sens, Sfânta Scriptură ne avertizează că orice om, care are relaţii strânse cu cei care nu se află pe calea mântuirii (1 Cor. 15.33; 2 Cor. 6.14-17), sau care are o comportare asemănătoare cu a celor care sunt “oameni de lume”, adică acţionează contrar modului de comportament al creştinilor (1 Cor. 5.11), este “vrăjmaş al lui Dumnezeu” (Iacov 4.4).

                Dacă un om are cu adevărat prima caracteristică, adică are într-adevăr o credinţă reală, le va avea în mod implicit şi pe celelalte cinci caracteristici, care, de fapt, decurg din aceasta. Într-adevăr, aşa cum vom afla pe larg citind capitolul consacrat credinţei, printre multele criterii prin care un om, care doreşte să fie mântuit, trebuie să-şi testeze credinţa (2 Cor. 13.5), se află şi celelalte cinci caracteristici ale unui om la care s-a terminat procesul naşterii din nou, adică: a avea o atitudine fermă de împotrivire şi respingere faţă de orice păcat (Ioan 16.8-9), a trăi în neprihănire (Hab. 2.4; Evrei 11.7; Rom. 1.17; 3.22; 4.13; 9.30; 10.4,6, 10; Gal. 3.6; Fil. 3.9), a manifesta o iubire curată faţă de toţi oamenii (Gal. 5.6; 1 Tim. 1.5; Tit 3.15), a face numai fapte bune (Ef. 2.10; Col. 1.10; Tit 3.8; Evrei 6.9; Iacov 2.14-26; 2 Petru 1.5), a birui lumea (1 Ioan 5.4-5).

*

                Făcând o analogie cu procesul creşterii spre mântuire (1 Petru 2.1-2), putem considera că, în funcţie de măsura de credinţă (Rom. 12.3) avută la un moment dat, în viaţa unui om la care a debutat procesul naşterii din nou, pot exista şase stadii de dezvoltare. În mod convenţional, Sfânta Scriptură se referă la aceste stadii ale vieţii de credinţă, astfel: nou-născut, copilaş, copil, tânăr, om mare (matur) şi părinte.

                - Noul-născut în credinţă, este un om la care procesul naşterii din nou de-abia a debutat. Un astfel de om doreşte cu adevărat să se pocăiască, şi ca atare, s-a hotărât să se lepede de “orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire” (1 Petru 2.1-2). De asemenea, acest om se sileşte să aplice efectiv în viaţa sa învăţăturile Domnului Isus Hristos (Iacov 1.22-25).

                Un astfel de om, va trebui să se lase (1 Cor. 2.14) călăuzit de către Duhul Sfânt (Ps. 143.10; Ioan 16.13; Tit 3.5), care-L va învăţa cum să umble pe calea mântuirii (Ioan 14.26).

                Pentru a creşte “spre mântuire” (1 Petru 2.2), orice nou-născut în credinţă, se va hrăni cu “laptele duhovnicesc” (1 Petru 2.2; 1 Cor. 3.2), pe care-l va găsi în Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4.4; 1 Petru 1.23) aflat în Sfânta Scriptură.

                - Copilaşul în credinţă (Matei 18.3; Marcu 10.15), sau pruncul în Hristos (1 Cor. 3.1; 14.20; Evrei 5.13), se va hrăni în continuare cu “laptele duhovnicesc” (Evrei 5.12-13), ajungând să aibă siguranţa absolută că prin pocăinţa sa, a fost posibil ca toate păcatele sale să fie iertate (1 Ioan 2.12). De asemenea, copilaşul în credinţă are certitudinea că L-a cunoscut personal pe Domnul Isus Hristos şi pe Dumnezeu-Tatăl (1 Ioan 2.13). Există totuşi posibilitatea, ca acel om care a rămas la stadiul de copilaş, să mai poată fi înşelat (1 Ioan 3.7) de către diavol (Apoc. 12.9; 20.3,8; 2 Cor. 11.3), pentru a mai păcătui (1 Ioan 2.1), sau pentru a nu se feri de închinarea la idoli (1 Ioan 5.21).

                Copilaşul în credinţă trebuie să ştie că persistenţa în păcate făcute cu voia, poate avea drept consecinţă participarea la judecata de apoi, în calitate de inculpat (Evrei 10.26-29), urmată de condamnarea, la aruncarea în iazul de foc (Apoc. 21.8).

                - Copilul în credinţă nu se mai lasă târât de diverse pofte lumeşti (1 Petru 1.14), datorită creşterii sale în credinţă (2 Cor 8.7; 10.15; 2 Tes. 1.3). Această creştere se realizează prin ascultarea de Dumnezeu, prin hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Sfânta Scriptură şi prin manifestarea din plin a dragostei (Ef. 5.1-2). Copilul în credinţă se sileşte să devină sfânt (1 Petru 1.15).

                - Tânărul în credinţă, are o credinţă aşa de mare (Matei 8.10; 15.28; F. A. 6.5; Rom. 1.8), încât a reuşit să aplice în viaţa sa un timp mai îndelungat Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ioan 2.14), fără să oscileze şi fără să mai repete păcatele de care deja s-a pocăit (Ioan 5.14; 8.11).

                Datorită faptului că a rămas în Domnul Isus Hristos, fiind tare în credinţă (2 Cor 1.24), tânărul a ajuns capabil să i se împotrivească diavolului (Iacov 4.7), şi să-l biruie (1 Ioan 2.13-14).

                Există mulţi oameni bătrâni ca vârstă, dar care nu au atins încă stadiul de tânăr în credinţă, rămânând tot la stadiul de copil în credinţă, fiind purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură (Ef. 4.14; 1 Cor. 14.20).

                - Datorită creşterii sale accentuate în credinţă (1 Cor 16.13; Iacov 2.5), tânărul în credinţă poate ajunge la statura de om mare (matur), atingând “înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4.13).

                - Părintele în credinţă (1 Ioan 2.13-14) are o credinţă ajunsă la maturitate (Rom. 4.16-22; Col. 2.5). El poate afirma fără să exagereze, că are o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4), ca urmare a faptului că Domnul Isus Hristos trăieşte cu adevărat în el (Gal. 2.20).

                Părintele în credinţă a ajuns să se înfăţişeze “înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2.15).

                Părintele în credinţă a vestit Evanghelia la atât de mulţi oameni, încât a reuşit să vadă cum Duhul Sfânt a lucrat efectiv la inimile celor care au aflat mesajul Evangheliei, determinându-i să devină oameni născuţi din nou. Părintele în credinţă are minunatul privilegiu de a urmări cum evoluează cei la care a debutat procesul naşterii din nou, trecând prin stadiile de: nou-născut, copilaş, copil, tânăr, matur, pentru ca în final să ajungă şi ei la stadiul de părinţi, fiind astfel capabili să vestească şi aceştia la rândul lor Evanghelia (2 Tim. 2.2), cu puterea primită de la Duhul Sfânt (1 Tes. 1.5).

                Ideea principală pe care orice cititor trebuie s-o desprindă din acest capitol, se referă la faptul că procesul naşterii unui om din nou se poate considera încheiat, doar atunci când acel om s-a lăsat călăuzit în permanenţă numai de către Duhul Sfânt, şi a devenit astfel o făptură nouă (2 Cor. 5.17; Gal. 6.15), care are o minte nouă (Rom. 12.2), o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4), şi care trăieşte cu adevărat o viaţă nouă (Rom. 6.4), fără să mai păcătuiască (1 Ioan 2.29; 3.9; 5.18).

                În multe biserici care se declară creştine (1 Cor. 5.11), dar care Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos doar “în felul lumii” (2 Cor. 5.16), se vehiculează diverse concepţii de sorginte omenească (Col. 2.8,22; 2 Tim. 4.3; Tit 1.14), complet străine de cuvântul lui Dumnezeu (Matei 13.14-15). În rândurile de mai jos, este dat un exemplu tipic de tratare superficială a procesului naşterii din nou.

                În Ioan 1.12-13, citim astfel: “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Există oameni care interpretează aceste versete într-un mod eronat, şi astfel ajung la concluzia fundamental greşită, că naşterea din nou ar fi un act, care s-ar produce instantaneu, atunci când un om Îl primeşte (în sensul că Îl invită) pe Domnul Isus în viaţa sa. Alţi oameni nu înţeleg că în ultimele versete citate, se afirmă doar că acelui om care are o credinţă reală, i se conferă dreptul de a fi copil al lui Dumnezeu. Desigur că, aproape toţi cetăţenii unei ţări au dreptul de a candida la o funcţie foarte importantă în stat, cum este de pildă cea de preşedinte, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi preşedinţi! Desigur că ultimele versete citate, se referă la existenţa unei credinţe reale, adică o credinţă care a fost testată, şi ea a trecut cu succes testele respective (2 Cor. 13.5). Aşa cum veţi citi în capitolul consacrat credinţei, unul dintre cele douăzeci şi patru de criterii, cu care se poate testa credinţa, se bazează pe faptul că orice om care are o credinţă reală a părăsit definitiv păcatele de care s-a dezis şi pe care le-a mărturisit (F. A. 19.18-19), şi ca atare nu mai continuă să păcătuiască (Dan. 6.4; Osea 5.2; Ioan 16.8-9; Tit 1.6).

                Iată cum, invocându-se versetele Ioan 1.12-13, precum şi alte câteva asemănătoare lor, evident interpretate greşit, oameni care încă mai păcătuiesc, sunt amăgiţi de către Satana (Apoc. 12.9; 20.3,8; 2 Cor. 11.3), prin intermediul unor predici neconcludente, pentru a crede că procesul naşterii lor din nou, din Dumnezeu, s-a încheiat, nesocotindu-se astfel versetele care ne învaţă că “oricine este născut din Dumnezeu, nu mai poate păcătui” (1 Ioan 3.9; 5.18). Astfel de concepţii periculoase, pot avea ca urmare banalizarea păcatului şi încurajarea sa în mod tacit. Să nu uităm că păcatul reprezintă ceva îngrozitor, împotriva căruia omul trebuie să lupte cu mijloace extrem de dure (Matei 5.29-30; 18.8-9; Marcu 9.43-48; 1 Cor. 9.27; Evrei 12.4).

                Pentru susţinerea concepţiei false, că un om la care s-a încheiat procesul naşterii sale din nou, din Dumnezeu, ar mai putea încă păcătui, se interpretează în mod eronat versetul 1 Ioan 3.9. Astfel, se afirmă că doar acea entitate care aparţine unui om numită “omul cel nou”, nu mai poate într-adevăr să păcătuiască, dar cea care continuă să păcătuiască este de fapt entitatea numită “omul cel vechi”. Această concepţie periculoasă, potrivit căreia după încheierea procesului naşterii unui om din nou, mai pot coexista în acesta în mod paralel şi acţionând în mod independent, cele două entităţi numite “omul cel nou” şi “omul cel vechi”, nu corespunde absolut deloc realităţii, întrucât:

                - Analizând cu atenţie contextul versetului 1 Ioan 3.9, adică versetele 1 Ioan 3.6-10, constatăm că acestea se referă la om ca la un tot unitar, şi anume la un om la care procesul naşterii sale din Dumnezeu s-a încheiat.

                - În timpul desfăşurării procesului naşterii unui om din nou, are loc transformarea (2 Cor. 3.18; 4.16) “omului cel vechi” în “omul cel nou”.

                - Dacă procesul naşterii unui om din Dumnezeu s-a încheiat, entitatea numită “omul cel vechi” nu mai poate exista, întrucât un astfel de om a devenit “o făptură nouă”, în care “cele vechi s-au dus” şi “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17).

                - În momentul când procesul naşterii unui om din nou s-a încheiat, “omul cel vechi” nu mai există, întrucât putem considera, în mod simbolic, că acesta a murit răstignit pe cruce (Rom. 6.6-7; Gal. 2.20; Col. 3.3), şi a “fost îngropat” (Col. 2.11-12). Putem considera că omul cel vechi a murit, atunci când firea pământească păcătoasă nu mai are putere să-l influenţeze pe om în rău în nici un fel (2 Cor. 10.3), întrucât aceasta a murit răstignită pe cruce (Gal. 5.24), iar în locul ei omul respectiv a primit o fire nouă dumnezeiască (2 Petru 1.4; Ef. 4.24; 2 Cor. 3.18).

                - Odată cu moartea “omului cel vechi”, creştinul s-a dezbrăcat complet de acesta (Ef. 4.22; Col. 2.11; 3.9) şi s-a îmbrăcat în Domnul Isus Hristos (Rom. 13.14), devenind “o făptură nouă” (Gal. 6.15), în care “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17).

                - Un om la care procesul naşterii din Dumnezeu s-a încheiat, nu se mai lasă călăuzit de firea sa pământească (2 Cor. 10.3), adică nu mai păcătuieşte (Ef. 2.1-3; 1 Petru 4.1-3; 2 Petru 1.9), întrucât orice om care se lasă călăuzit de către firea sa pământească este vrăjmaş al lui Dumnezeu (Rom. 8.7-8; Iacov 4.4).

                - Trupul omului născut din Dumnezeu, fiind un Templu al Duhului Sfânt (1 Cor. 6.19; 3.16), nu mai poate păcătui, întrucât el nu mai aparţine omului respectiv (1 Cor. 6.20; 2 Cor. 8.5), ci lui Dumnezeu, care locuieşte în acest Templu (2 Cor. 6.16; Ef. 2.21-22).

                - Desigur că, dacă în omul la care procesul naşterii din nou s-a terminat, nu mai există “omul cel vechi”, întrucât s-a transformat în “omul cel nou”, nu mai are cine să păcătuiască, întrucât omul născut din nou “este mort faţă de păcat” (Rom. 6.2,7, 11).

                Analizând atent Biblia, vom ajunge la concluzia că, la un om care va fi mântuit (2 Tim. 4.18), procesul (Gal. 4.19; 2 Cor. 3.18; 4.16; Ef. 4.13; Fil. 1.6) naşterii sale din nou, din Dumnezeu, se va încheia cu siguranţă în timpul vieţii sale pământeşti.

* Textul redat mai sus, provine din cartea MÂNTUIREA, scrisă de către prof. MIHAIL DIMITRIU, scriitor (poet și prozator) creștin