Rugi albe

   A nins din plin, cu bogăţie. . . străluceşte zăpada în lumina lunii, schimbându-şi culorile în raza ei ca şi globurile colorate ce se mişcă în bătaia  aerului rece. Se odihneşte văzduhul ca după o treabă, bine facută.

   Cuminţi, pomii stau îmbrăcaţi  cu noua lor haină, iar crengile, ca nişte mâini albe li se înalţă spre cer... mă duc cu gândul la rugăciune...

   Şi ei se închină, se roagă, aşteptând aşa îmbrăcaţi în alb, răspuns la rugile înălţate...

   De-aş fi un pom... să stau aşa... cu mâinile şi rugile spre cer; cu mâini albite  să cer în taină, aşa cum ei, pomii, cer rugăciuni numai de ei ştiute. S-aştept împlinirea lor îmbrăcată-n alb, în iertare şi-n mila ce-nvinge judecata... Să rămân în alb, ... pâna voi trece-n alb, cu fiinţa-mi fără să ştiu, să simt, căci mai există şi altă culoare.

   Un fâlfâit de aripi  se aude şi un cocoş de munte roş', cum nu  se poate de frumos, ''iscăleşte'' cu coada pe zapadă, în urma lui împletindu-şi prezenţa cu un cântec scurt, puternic, ce sparge feericul pentru o clipă. Îmi ţin respiraţia  de atâta frumuseţe şi, o rugă, rostogoleşte lacrimi pe obrazu-mi îngheţat şi fericit.

... a venit şi-n anul acesta... cocoşul cel roşu, cu cântul lui...

... zăpada ca un semn al iertării, purităţii, în care aş vrea să trăiesc şi ''să trec'' poate... tot într-o iarnă, când albul, acoperă totul-totul, ca o pătură cerească, ca un semn de pace.

           Alexandrina Tulics