.......................................

   O deţinută germană, femeie între doua vârste care - după cum se vedea - trebuie să fi avut altădată o faţă plăcută, cânta acum pe platformă cu gesturi patetice, şi vocea ei suna mai degrabă cu un croncănit. Ofiţerii aşezaţi în rândurile din faţă, izbucneau în hohote de râs. Căci ce putea fi mai ridicol decât o fraulein trecută care se făcea acum de râs în public? Obrazul ei era brăzdat de lacrimi... Apoi veni la rând o tânără care citi câteva versuri, exprimând recunoştinţa pentru sovietici care ne-au eliberat ţara de nazişti... versurile serbede au fost ovaţionate lung şi zgomotos de toţi cei prezenţi, tonul fiind dat de şeful barăcii. Oricine ar fi arătat lipsa de entuziasm se putea aştepta la sancţiuni mai târziu, căci informatorii pândeau cu atenţie expresia feţei şi reacţia "elementelor antisociale". Nu puteam osândi în mintea mea pe cele care participau la aceste glume de prost gust, suferinţa prelungită le frânsese orice rezistenţă. Ceea ce unele din noi percepeam ca o batjocură era pentru altele un ceas simplu de uitare. Toţi făceau asta acum. Până şi anumiţi poeţi creştini scriau acum versuri prin care proslăveau comunismul, deşi unii dintre ei erau închişi în temniţe sau la Canal, la munca forţată. Numai puţini au putut rezista, dar nici ei nu rămâneau până la urmă neafectaţi de otrava îndoctrinărilor care influenţa pe mulţi chiar împotriva voii.

   Eu însă nu puteam aplauda cu aceste ocazii. Unele vecine mă sfatuiau: "De ce nu te faci şi tu că aplauzi, doar aşa, de formă, ca să nu te alegi din nou cu o bătaie?"  Dar nu puteam s-o fac atunci când auzeam cum este călcat în picioare Numele lui Dumnezeu şi al patriei, precum şi tot ce era sacru... îmi alegeam întotdeauna un locşor în fundul sălii şi mă amestecam cu celelalte ca să nu fiu observată. Dar odată am fost zărită de o informatoare. În acea seară am fost adusă în faţa comandantei lagărului de femei.

   - Wrumbrand! tună ea. Mi s-a adus informaţia că nu ai aplaudat nici la lecţia de după masă şi nici la spectacol. Întreaga dumitale purtare te trădează, dovedindu-te ca o contrarevoluţionară incorigibila. Apoi, adâugă, lingânduşi buzele:

   - Am fost prea buni cu dumneata. De-acum înainte îţi vom aplica şi alte metode.

   În acea noapte nu am fost lăsată să mă întorc la baraca mea.

   ............................................

   Câte ore mă vor ţine oare în locul acesta? ............. această carceră e drumul cel mai sigur spre nebunie. Întâlnisem pe unii care trecuseră pe aici şi au ieşit dupa ce  şi-au pierdut minţile, pentru că au fost biruiţi de ororile ei care continuau să le obsedeze memoria chiar şi după liberarea lor. Mi-am amintit de călugării de pe Muntele Athos care obişnuiesc să repete cu fiecare bătaie a inimii, cuvintele numite de ei rugăciunea inimii: "Doamne Isuse, Fiul lui Dumnezeu, îndură-Te de mine". Apoi am încercat să-mi reamintesc tainele numerice ale Bibliei. Atât în ebraică cât şi în greaca veche nu există cifre şi în locul lor se folosesc literele alfabetului, fiecare literă având o valoare simbolică: UNU - Dumnezeu, DOI - cele două table ale Legii, TREI- Sfânta Treime, PATRU - Cei 4 evanghelişti, CINCI - cele cinci cărţi ale lui Moise, ŞASE - numărul fiarei din Apocalipsă e de trei ori şase, ŞAPTE - numărul sacru. În tot acest timp se auzea de undeva apa picurând, pic, pic, pic... Până am ajuns la numărul 15. Uitasem totul şi am început să număr de la început... După un timp cuvintele mi-au devenit nerarticulate şi nu mai ştiam ce rostesc. Se părea că gândul şi mintea mea trecuseră la o stare de odihnă. Nu mai aveam controlul asupra lor. Dar în subconştient, spiritul meu continua să se roage. Cred azi că aceasta e cheia de a supravieţui în închisoare. Mulţi dintre noi, în mijlocul mizeriei în care trăiam, ne-am fi dorit o amnezie, măcar una temporară, pentru a nu mai fi conştienţi de ororile din jur. Când doream să scăpăm de acele gânduri disperate, ele continuau să ne urmărească, obsedându-ne cu temeri şi spaime care ar fi putut cu uşurinţă să ne arunce în negura nebuniei. Şi atunci, aşa cum o mână sau un picior scrântit sunt puse în ghips, la odihnă, tot astfel o minte bolnavă şi împovărată de regrete are trebuinţă de odihnă pentru a rămâne sănatoasă.

   Glossolalia - vorbirea în limbi necunoscute - era un fenomen cunoscut la primii creştini. Religia nu putea fi exprimată numai în cuvinte, de aceea e exprimată, încă de la început, şi prin muzică, pictură, joc. Un exemplu în acest sens îl constituie Maria, sau regele David care juca înaintea lui Dumnezeu. Aceasta pentru că orice limbă omenească este un instrument imerfect. Când, de pilda, eu spun "iubesc pe Dumnezeu" şi "iubesc pe soţul meu" exprim două sentimente cu totul diferite. De asemenea, între iubire şi ură există multe nuanţe care nu se pot spune în cuvinte. Nici ceea ce simte o mamă pentru copilul ei nu se poate exprima în cuvinte şi adesea ea nici nu foloseşte cuvinte pentru a se exprima. În loc de acestea, ea foloseşte tot felul de sunete fără înţeles când îşi alintă copilaşul, iar micuţul e fericit să le audă. Tot aşa este şi cu acest fenomen numit glossolalia, al limbilor necunoscute, al cuvintelor nearticulate. În clipele de extaz sau în cele de grea suferinţă izvorăsc din adâncul sufletului omenesc expresii de iubire fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de cineva drag. Aceste expresii nu se găsesc în dicţionare. În momente de acestea, mintea nu e activă, dupa cum spune Scriptura Cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. În carceră, tocmai această stare de subconştienţă în care mintea mea nu era activă, aşa încât acele sunete fără înţeles puteau ieşi din adâncul subconştientului meu, m-au salvat de la nebunie. Apoi, după o oră sau două eram din nou conştientă, dar mintea îmi era odihnită. De altfel, găsesc că vorbirea în aceste limbi inteligibile are încă un mare avantaj - în starea aceasta nu poţi minţi sau înşela pe nimeni cu limba ta.