Copacul din noi Ce-aţi spune dacă aţi vedea un om care, în loc să facă focul în sobă, ar sufla aer cald asupra teracotei cu ajutorul unui uscător de păr, ca s-o încălzească. Pare un lucru pe cât de hilar, pe atât de nebunesc. Totuşi, majoritatea dintre noi face acest lucru cel puţin o dată pe zi, sub diverse forme, oferindu-şi, chiar şi numai pentru o clipă, gramul de confort de care are nevoie ca să obţină un strop de fericire. Ce spuneţi de banalul televizor sau de INTERNET, prezente azi atât în casa bogatului, cât şi în cea a săracului, menite nu numai să ne informeze, ci şi să ne alunge plictiseala, să ne bucure privirea şi mintea sau să ne încălzească sufletele chinuite de încercările vieţii. O revistă, o fotografie, o petrecere, un spectacol grandios, un film, cadouri scumpe, o masă la restaurant, o mărire de salariu, o promovare la serviciu – toate ne pot oferi, într-o clipă, plăcutul sentiment al omului stăpân pe propria-i soartă, intangibil şi indestructibil. După aceea însă, când toate acestea se consumă precum o lanternă cu baterii, ce ne mai rămâne, oare? Nu cumva, singurătatea, disperarea şi depresia vor veni pe întuneric şi, profitând de ocazie, ne vor împinge, insensibile, în prăpastia neputinţei? Suntem tentaţi, atunci, să căutăm răspunsuri şi soluţii peste tot în jurul nostru: la prieteni, în cărţi, pe internet, pe stradă, la şcoală, la medic sau la psiholog şi, în cel mai fericit caz, la preot sau la duhovnic, dar, aproape niciodată... la noi înşine. Biblia ne îndeamnă „să căutăm mai întâi Împărăţia Cerurilor, pentru că toate celelalte ne vor veni pe deasupra”. Tot cartea sfântă ne dă şi indicii privind locul în care ar trebui să căutăm: „Împărăţia Cerurilor este în voi”. Ne este teamă? Nu suntem destul de încrezători sau nu suntem conştienţi de potenţialul nostru? „Împărăţia Cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina lui. Grăuntele acesta, într-adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui” (Matei 13:31-32) Poate, dacă Împărăţia Cerurilor ar fi fost comparată cu un palat sculptat în marmură scumpă, ori cu un spectacol grandios sau cu o proprietate luxoasă, oamenii ar fi fost mult mai curioşi s-o descopere, ca s-o profite. Prea mică şi banală, grăunţa de muştar nu oferă însă perspectiva măreaţă la care visăm. Cei mai mulţi dintre noi, daca-ar primi-o în dar, ne-am simţi nu numai ruşinaţi de ridicolul gestului, dar şi revoltaţi de imposibilitatea întrebuinţării ei imediate. Aproape toţi am fi tentaţi, fie s-o aruncăm la coşul de gunoi, fie s-o păstrăm uitată într-o cutie, printre alte mărunţişuri. Mă tem însă, că tocmai lucrurile mici şi, aparent, neînsemnate ascund comori nepreţuite. Ca, de pildă, celulele STEM care, deşi vizibile numai la microscop, au o capacitate uriaşă de proliferare, fiind codificate să se transforme în orice altă celulă din corp şi de aceea sunt folosite la crearea de ţesuturi noi care să le înlocuiască pe cele alterate. În mod similar, sămânţa de muştar are codificat în genele ei proiectul unui copac uriaş, în toate detaliile lui. Comparaţia Împărăţiei Spirituale (a Cerurilor) cu o sămânţă nu e deloc întâmplătoare, ba mai mult, ne oferă indicii despre ce este spiritul şi ce atribute are divinitatea, respectiv: energie şi potenţial condensate ca-ntr-un microcip, univers ascuns în pliurile unei celule microscopice, simplă şi tăcută, blândă şi inofensivă, disponibilă şi îndatoritoare cu oricine se opreşte măcar o clipă s-o asculte, încărcată de daruri pentru cei care aleg să n-o subestimeze şi care îi oferă locul cel mai de cinste în casa sufletului lor... Direct sau indirect, pe fiecare pagină, Biblia ne promite ca răsplată, pentru gândurile pozitive şi faptele bune, intrarea în graţia divină, cununa care nu se ofileşte niciodată, Raiul cel fără dureri sau Împărăţia în care guvernator este Dumnezeu. Toate acestea ne par nu numai foarte îndepărtate, dar şi intangibile, între noi şi ele existând o prăpastie de netrecut, astfel că ne mulţumim doar cu a visa şi a spera că după părăsirea lumii materiale de pe pământ, printr-un miracol, cineva ne va întinde mâna, ajutându-ne să păşim acolo. Una din condiţiile ca o sămânţă să încolţească, punându- şi în valoare potenţialul genetic cu care a fost înzestrată, este să fie pusă într-un pământ fertil şi apoi udată. Odată răsărită, planta are nevoie de lumină. Nu credeţi că la fel se întâmplă cu spiritul uman pe care Dumnezeu l-a plantat ca pe o sămânţă în fiinţa fiecăruia, aşteptând să-l hrănim ca să se dezvolte precum copacul care-şi oferă tuturor ramurile, frunzele şi fructele? Ne punem în mod firesc întrebarea: ce să facem ca să hrănim şi să transformăm sămânţa din noi în acel ceva grandios şi folositor celor din jur? Cred că primul pas este să privim în sipetul uitat, în cel mai întunecos cotlon al fiinţei, şi să căutăm, mai întâi, sâmburele spiritual lăsat acolo. La început, pipăind şi bâjbâind nesiguri, dar convinşi de potenţialul lui uriaş. Să începem să-l udăm în fiecare zi cu gânduri bune, smulgând fir cu fir din jurul lui buruienile pizmei, invidiei, urii, egoismului, imoralităţii; să-i facem şi puţin foc în sobă, nutrind sentimente calde de compasiune, iubire, toleranţă faţă de cei din jur; să-i turnăm mirul bunătăţii şi purităţii şi, mai ales, să deschidem fereastra inimii ca să intre raza de Sus astfel ca planta, plăpândă la început, să se pună în rezonanţă cu Lumina lui Dumnezeu şi să crească tot mai viguroasă. Odată hrănit şi expansionat copacul din parabola biblică, vom putea întinde mâna spre roadele lui ori de câte ori vom fi înfometaţi sau însetaţi după adevăr ori dreptate, după facerea de bine, după iertare sau pace. Dar nu numai noi, ci toţi cei din jur se vor putea bucura de ele ca de nişte daruri din mâna lui Dumnezeu. Suntem nefericiţi când ne izbim de zidul nedreptăţii, dar nu trebuie decât să întindem mâna la fructul răbdării din pomul nostru spiritual aşteptând să intervină Dumnezeu pentru noi. Ne întâlnim zilnic cu minciuna, însă dorinţa de a spune adevărul ne va ajuta să-i stopăm efectele. Pizma şi ura celor din jur ne îndeamnă să răspundem cu aceeaşi monedă, dar fructul iubirii de pe crengile copacului nostru are puterea de a le stinge ca pe nişte scântei. Lăcomia, imoralitatea, lenea, dacă ne ameninţă ca nişte lupi hămesiţi, doar forţa spirituală din noi ne va ajuta să ne comportăm cu înţelepciune. Chiar sărăcia dacă ne invadează existenţa, vom găsi la pomul nostru dinlăuntru puterea necesară de a lupta şi supravieţui fără compromisuri. Mai mult decât atât, când copacul spiritual din noi se va dezvolta, vom conştientiza că fiecare suntem, de fapt, o fântână care oferă trecătorilor paharul de apă de care au nevoie şi că, oricâte pahare ar împărţi izvorul, acesta rămâne mai departe să curgă inepuizabil. De obicei, cei mai mulţi dintre noi, atunci când suntem înzestraţi cu inteligenţă sau cu un talent, ori am acumulat un bagaj mare de informaţie, devenim zgârciţi când ni se cere să dăruim din ele şi altora, făcând, cel mai adesea, afirmaţii de genul: „să muncească şi el” sau „îi dau dar numai contra cost” sau „nu sunt obligat să- l ajut”. Uităm că, ceea ce dăm altora este mult prea puţin faţă de cât ne rămâne nouă şi că nu ceea ce oferim este cel mai valoros lucru al nostru, ci ceea ce ne rămâne, fiindcă tot ce avem vine din Dumnezeu. De aceea, dacă Împărăţia Cerurilor este în noi şi o creştem ca pe un copac uriaş, de ce ne-am mai teme să ne consumăm energiile în folosul altora, de ce am fi zgârciţi cu sentimentele noastre pozitive, cu gândurile benefice şi cu faptele bune? Dacă însă, lăsăm sâmburele divin uitat într-un colţ, la întuneric, ne vom simţi goi şi, de aceea, vom dărui totul cu porţia, fiindcă nu te poţi hrăni şi nici nu vei dori să împarţi altora din confortul tău spiritual efemer şi subţire, alimentat din surse exterioare precum un biet uscător de păr...