Furtul...

... simte un fior rece ce-i străbate ființa  și... cine ştie de când o fi luat-o frigul căci nu mai simte nimic, de când stă cu ochii-n lumina palidă de-afară ce parcă-o trimite, împinge înlăuntrul camerei dar, ea-și atinge ca din instinct inima căci acolo... sunt lacrimile și suferințele adunate.

   Acolo sunt imaginile cu copiii micuți râzând și bucurându-se împreună, cu lacrimi șterse pe obrajii brăzdați de suferințele, căzăturilor sau a neînțelegerilor dintre ei... copiii, nopțile nedormite, serbările lor, înfrângerile dar și victoriile lor și ale ei...

   Se-ntoarce să-și şteargă lacrimi atât de obișnuite pe față, ''proprietatea lor'' de ceva vreme.

   O cântare  iubită îi ține de singurătate căci a rămas cu ele, cântările, rugile, cititul Cărții și cu veștile atât de dorite dar și talmăcite de gînduri frământate.

   Ar vrea să ''acopere''  o durere ce-o apasă, cu imagini de fericire cu ei când erau mici... se concentrează dar, dintr-o dată ca un fulger îi apare în minte fața atât de iubită... atât de iubită...

    Îi leagănă la piept suflarea adormită și-l pune încetișor în pat să nu-l trezească... Se depărtează ușor, cu ochii la el și ultimile cuvinte din rugă rostite Domnului...

  Se rostogolesc și mai mult lacrimile amintirilor... ar vrea să-l poată și-acum purta în brațe, să-l legene în somn, să-i simtă respirația, să-l audă cântând împreună cu ea din cântările harului...

... A așteptat și azi să sune telefonul... se uită cu reproș la el... parcă-l ceartă din priviri căci măcar el să-i înțeleagă durerea pricinuită de furtul... fiului dus... fără ''aduceri aminte'' de mamă, biserică, Dumnezeu...

   Își strânge mai tare șalul pe umerii căzuți de frig și suferința... furtului, a pagubei enorme ce-i macină viața, liniștea, rabdarea, și... așteptarea atât de dușmănoasă ei.

   Se retrage ținându-se de credențul lustruit de-atâta sprijin... căci demult se ajută cu el de când acolo, în geam stă... până-i amorțesc mâinile și lacrimile i se răcesc pe față...

 Alexandrina Tulics