Şapte semne sigure

ale unei convertiri adevărate

de Peter Masters

  Cuprins:

Şapte semne sigure

Cele şapte semne

1. Conştientizarea păcatului

2. Înţelegerea Scripturii

3. Legătura familială

4. Descoperirea rugăciunii

5. Inima nouă

6. O primă măsură de asigurare

7. Atacurile lui Satan

Un rezumat al semnelor

Semnele convertirii apar în mod simultan?

Folosirea semnelor de către lucrătorii creştini

Există semne vizibile care să demonstreze că a avut loc o convertire adevărată? Cum pot să-şi dea seama cei ce-L caută pe Dumnezeu că acesta a lucrat în inimile lor? Sau cum pot lucrătorii creştini să deosebească starea spirituală a celui ce caută sau cum pot ei să "testeze" starea unui candidat pentru botez şi pentru a fi membru în biserică?

Diferite pasaje din Biblie numesc câteva semne clare ale convertirii pe care înaintaşii noştri le numeau - "semne ale harului". 1 Ioan, de exemplu, enumerează aceste semne atât de clar încât comentatorii biblici au descris punctele principale ale acestei epistole ca fiind "testele vieţii". Ioan spune că putem să ştim că îl cunoaştem cu adevărat după anumite dovezi (1 Ioan 2:3). Romani 8 descrie de asemenea câteva semne clare şi indicaţii ale convertirii. Totuşi, pentru a memora semnele şi a le folosi într-un context practic, pastoral, în Faptele Apostolilor 2 se găseşte lista cea mai succintă şi mai uşor de urmărit.

Înainte să ne gândim la aceste semne trebuie să ne amintim de nevoia de a le aduce în atenţia noastră azi. Ştim prea bine că "evanghelismul" modern tinde să lase la o parte păcatul şi pocăinţa şi să vorbească doar de beneficiile Evangheliei. Auzim de oameni aduşi în faţa unui "angajament creştin", când de cele mai multe ori este clar că ei nu au înfruntat şi nu s-au căit de păcatul lor. Vedem oameni care sunt convinşi să ia o "decizie" instantanee pentru Cristos, iar apoi sunt asiguraţi pe loc că sunt mântuiţi. Dar sunt ei cu adevărat convertiţi?

Dacă persoana care ia o "decizie" pentru Cristos nu a înţeles cu adevărat ceea ce implică convertirea? Dacă acea persoană ţine ascuns un păcat, făcând astfel ca acea convertire să nu fie reală? Dacă nu există o neprihănire totală sau o dependenţă adevărată şi iluminată faţă de moartea şi neprihănirea lui Cristos? Dacă Dumnezeu nu a lucrat încă în acea inimă în aşa fel încât să aducă persoana la o convingere reală de propriul păcat şi la o cedare din toată inima pentru Dumnezeu?

Toate aceste posibilităţi sunt trecute cu vederea de mulţi evanghelişti superficiali din zilele noastre. Din punctul lor de vedere aceste elemente esenţiale ale convertirii trebuie să treacă pe planul secund în felul lor superficial de evanghelism. Este cu siguranţă datoria noastră să învăţăm evanghelismul din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să putem respecta felul în care Duhul Sfânt lucrează în inimile păcătoşilor pierduţi. Alte comentarii asupra importanţei acestor semne ale convertirii în lucrători creştini se găsesc la sfârşitul acestei cărţi. Acum vom trece direct la o trecere în revistă a semnelor convertirii prezentate în Faptele apostolilor capitolul 2.

   Cele şapte semne

   Prezentarea extraordinară făcută de Luca în Faptele Apostolilor 2:37-38 şi 41-46 oferă o privire detaliată a marii schimbări din comportamentul şi vieţile miilor de oameni care s-au convertit în Ziua Cincizecimii. "După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: "Fraţilor, ce să facem?" "Pocăiţi-vă", le-a zis Petru, "şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre"... Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi... Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni... cu bucurie şi curăţie de inimă" (Faptele apostolilor 2:37-38,41-42,46).

Şase dintre principalele semne sau urme ale harului se găsesc în acest pasaj. Nu exista nici o îndoială asupra experienţei puternice şi personale ale acestor bărbaţi şi femei. Minţile şi inimile lor au fost schimbate în totalitate şi acest lucru nu venea de la ei, căci Dumnezeu era cel ce îi transformase. Descrierea din Faptele Apostolilor capitolul 2 ne asigură că o lucrare a harului poate fi recunoscută. Dacă suntem îngrijoraţi în legătură cu mântuirea noastră, atunci trebuie să ne întrebăm: "Am experimentat noi aceste urme sau dovezi ale lucrării Domnului în vieţile noastre?" Acestea ar putea fi chiar acea încurajare de care avem noi nevoie. Dacă vrem să recunoaştem lucrarea Domnului în viaţa unei alte persoane, trebuie să cunoaştem aceste semne în aşa fel încât să le avem foarte bine imprimate în minte.

1.   Conştientizarea păcatului

Prima urmă a harului în text este experienţa conştientizării păcatului care duce la o adevărată pocăinţă (versetele 37-38). Botezul a putut fi realizat doar atunci când oamenii au arătat că erau "străpunşi în inimă" (sau "tăiaţi în inimă" cum este în originalul grec), astfel arătând o ruşine şi îngrijorare reală pentru vieţile păcătoase şi o adevărată dorinţă de iertare.

Pentru a distinge progresul spiritual al unei persoane căutăm, prin urmare, "o inimă zdrobită şi mâhnită" pe care Domnul n-o dispreţuieşte (Psalmul 51). Dacă simţim că a avut loc doar o recunoaştere intelectuală, la rece a păcatului (sau o rafală de moment a emoţiilor) cuplată cu o căinţă foarte formală sau limitată, trebuie să ne îndoim că acolo a avut loc o convertire. Domnul îi satură pe cei flămânzi cu lucruri bune. Cuvântul spune: "Binecuvântaţi sunt cei ce... sunt flămânzi şi le este sete după neprihănire". Căinţa presupune sentimente puternice şi doar atunci când cineva se îngrijorează tare în privinţa păcatului şi îşi doreşte cu ardoare iertarea lui Dumnezeu, putem să avem o bază sigură pentru a spera că a avut loc o lucrare reală a harului a în acea inimă. "Mărturiile" care nu pomenesc despre căinţă sunt undeva la limită. Toate acele mărturii ale vedetelor (făcute adesea într-un limbaj plin de poante şi glume) care fac convertirea să pară atât de lipsită de durere nu au această urmă esenţială a harului. Auzim oameni care spun că ei "nu mai puteau face faţă" vieţii, aşa că i-au cerut lui Isus să preia comanda, iar rezultatul era că El este acum cu ei tot timpul (chiar şi pe scenă) şi îi face să aibă mai mult succes în vieţile lor (neschimbate şi lumeşti)!

Domnul Isus Cristos trebuie să fie un Mântuitor de păcate înainte de a fi altceva pentru o persoană. Ideea că o persoană îl poate "primi pe Cristos" într-un anumit moment doar pentru că simte un gol în inimă este iluzie tragică şi nu are nici o asemănare cu convertirea din Biblie. Trebuie să căutăm un semn că o persoană are o convingere reală şi s-a plecat în durere în faţa lui Dumnezeu cu o dorinţă sinceră de a primi iertare şi o viaţă nouă. Nu ne aşteptăm ca toţi cei ce îl caută pe Dumnezeu să simtă cele mai adânci ruşini şi cele mai sfâşietoare dureri despre care citim în unele biografii creştine sau în relatări despre întoarceri la Dumnezeu, dar experienţa lor trebuie să conţină o măsură potrivită de durere, smerenie înaintea lui Dumnezeu şi de predare la îndurarea Domnului. Ei trebuie să îşi arate într-un fel sau altul inima zdrobită şi mâhnită care se încrede doar în Cristosul de la Calvar pentru iertare.

Căinţa este o schimbare a minţii, o întoarcere de la păcat la Dumnezeu. Ea implică două chestiuni: atitudinea noastră faţă de păcat şi cea faţă de Dumnezeu. Ajunşi la conştientizarea păcatului, nouă nu doar că ne este ruşine de păcatul nostru, dar de asemenea ne pierdem gustul pentru păcat. Dorim să îl abandonăm şi să fim altfel. Mai mult, ne schimbăm părerea despre Dumnezeu, căutându-L ca şi pe singurul Mântuitor şi privindu-L ca şi pe Conducătorul absolut al vieţilor noastre.

Mulţi oameni din ziua de azi care se pretind a fi creştini după Biblie au diluat învăţăturile clare ale Scripturii despre convertire. Ei spun că o rupere totală de vechiul stil de viaţă păcătos şi lumesc nu este necesară. Ei pretind că pocăinţa se referă pur şi simplu la schimbarea atitudinii şi a părerii unei persoane despre Isus Cristos. Pentru a face lucrurile şi mai rele, ei neagă şi faptul că guvernarea lui Cristos asupra vieţii este obligatorie pentru mântuire! Cu alte cuvinte, ei reduc căinţa la nimic. Nu este de mirare că cei convertiţi de ei îşi păstrează obiceiurile şi gusturile lumeşti.

Am putea concluziona chestiunea în felul următor: nu este ruşine - nu este convertire; nu este dependenţă doar de Calvar - nu este convertire; nu este separare de lume - nu este convertire; nu este supremaţia lui Cristos - nu este convertire. Iată întrebările cheie pentru care trebuie să cunoaştem răspunsul: Cei care îl caută pe Cristos s-au simţit vreodată mizerabili şi le-a fost vreodată ruşine de păcatele lor înaintea unui Dumnezeu sfânt? S-au căit ei cu adevărat, punându-şi speranţa în moartea Domnului Isus ca şi singurul Mântuitor? S-au încredinţat ei în totalitate Lui pentru a fi Mântuitor şi Domn al lor?

Bineînţeles că trebuie să căutăm dovezi. Există indicii că oamenii au fost smeriţi cu adevărat şi şi-au schimbat relaţia atât cu Domnul cât şi cu lumea? Dacă există, aceste dovezi nu vor fi greu de observat. Le pasă lor dacă fac ceea ce place Domnului? Sunt ei interesaţi să progreseze în sfinţenie?

Uneori avem de-a face cu prieteni care nu au siguranţă, deşi este clar că aceste lucruri s-au întâmplat în vieţile lor. Ei sunt flămânzi şi le este sete după neprihănire. În aceste circumstanţe, ar putea fi sarcina noastră să îi ajutăm pe aceşti oameni să vadă că în vieţile lor s-a produs o mare schimbare şi că se pare că au trecut, prin harul lui Dumnezeu, prin valea pocăinţei până la muntelui Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu.

2. Înţelegerea Scripturii

Cel de-al doilea semn al harului se poate vedea în Faptele apostolilor 2:42: "Ei stăruiau în învăţătura apostolilor." Textul original în greacă arată faptul că ei stăruiau "lipiţi cu putere" de învăţătura apostolilor; ei perseverau. Este un semn clar al harului când mintea cuiva s-a deschis pentru a înţelege şi a iubi Cuvântul lui Dumnezeu şi când autoritatea şi regulile acestuia sunt imprimate în inimă. Un convertit cu adevărat înţelege semnificaţia Cuvântului lui Dumnezeu şi devine ţintuit şi loial lui.

Acesta este un semn sigur pentru că 1 Corinteni 2:14 afirmă că "omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte." Oamenilor nemântuiţi li se pare că Biblia este complicată, obscură şi greu de înţeles. Pe urmă, când sunt convertiţi cu adevărat, dintr-o dată li se pare că paginile ei strălucesc de lumină şi înţeles, iar inimile lor sunt încălzite şi mişcate de ea.

Doar Duhul Sfânt poate descifra Scriptura în acest fel. Noii convertiţi s-ar putea să nu înţeleagă imediat cărţi dificile precum Ezechiel sau Apocalipsa, dar dacă înainte erau orbi faţă de întreaga Scriptură, convertirea îi face capabili să vadă cu nişte ochi noi. Paginile odată uscate prind viaţă. Pe de altă parte, oamenii care nu fac nici un progres cu Biblia nu pot fi convertiţi adevăraţi indiferent de mărturia de credinţă pe care o depun.

Trebuie să-i întrebăm întotdeauna pe cei care par a fi (sau pretind că sunt) noi convertiţi ce înseamnă Biblia acum pentru ei. Vrem să ştim dacă i-a surprins sau mişcat dintr-o dată. Are ea acum o autoritate nouă şi captivantă asupra vieţilor lor? Convertiţii adevăraţi vor vrea să facă tot ceea ce zice ea. Ei nu vor dezbate fiecare temă în mod superficial, ci vor fi provocaţi şi călăuziţi imediat de ceea ce spune Scriptura. (Acest aspect se găseşte şi la cel de-al cincilea semn.) Este de asemenea important să căutăm credincioşie în această nou găsită susceptibilitate a Cuvântului lui Dumnezeu. Convertiţii sunt calzi sau reci? Dispar ei timp de săptămâni întregi şi apoi se întorc la Casa Domnului ca şi cum nici nu ar fi fost plecaţi? Pot ei să îşi pornească sau să îşi întrerupă sentimentele spirituale sau să le pornească ca pe un întrerupător de la bec? Se întâmplă deseori ca cineva să fie foarte afectat de Cuvânt şi umplut de o credinţă aparent sinceră, dar din păcate impresia dispare tot atât de repede precum a apărut. Credincioşia este un semn excelent că Cuvântul lui Dumnezeu are o autoritate nouă în viaţa unei persoane care s-a convertit cu adevărat. Noua natură cu siguranţă nu se întoarce împotriva Cuvântului.

3. Legătura familială

Cea de-a treia urmă a harului în Faptele Apostolilor 2:42 se găseşte în cuvântul "părtăşie". "Ei stăruiau în... legătura frăţească." Cei care s-au încrezut în Cristos în Ziua Cincizecimii au devenit dintr-odată foarte ataşaţi de poporul lui Dumnezeu. Această dorinţă ciudată şi adâncă de a fi cu creştinii, acest sentiment misterios de apropiere sau rudenie este un alt semn sigur al convertirii adevărate despre care învăţăm în 1 Ioan 3:14: "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi."

Putem adăuga binecunoscutele cuvinte din Rut 1:16, unde Rut spune: "Nu sta de mine să te las, şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu."

Dacă cuiva îi place să rămână în urmă după terminarea serviciului divin pentru a sta de vorbă cu credincioşii şi acceptă cu bucurie invitaţiile pentru părtăşie, acesta ar putea fi cu siguranţă un alt semn al lucrării harului. O nevoie adâncă pentru companie spirituală ar putea indica faptul că Domnul a adoptat acea persoană în propria Sa familie spirituală. Sângele regal al familiei cereşti curge în venele tuturor convertiţilor adevăraţi, căci ei sunt făcuţi compatrioţi cu sfinţii şi membri ai locuinţei Domnului.

Dacă un presupus convertit totuşi preferă compania lumii, acesta este un semn rău. Acolo unde nu este o legătură apropiată cu creştinii, nici o nevoie de părtăşie şi nici o dorinţă de a vorbi despre lucrurile lui Dumnezeu, este greu de crezut că a avut loc o convertire reală.

Legătura unică ce îl apropie pe un credincios de celălalt este implementată în fiecare creştin adevărat la convertire. Vedem noi o astfel de legătură şi sentiment de aparţinere la persoana căreia îi evaluăm starea spirituală? Convertiţii adevăraţi de asemenea încep să simtă cum se formează o prăpastie între ei şi prietenii lor necredincioşi. Acest lucru poate deseori să fie dureros dar este şi inevitabil dacă harul este în inimă. Convertitul adevărat se simte diferit şi are acum alte principii şi dorinţe. Există cu siguranţă o dorinţă de a-i mântui pe vechii prieteni, dar vechea legătură cu ei este foarte afectată de convertire, iar acest fapt oferă dovada lucrării Duhului Sfânt în inimă.

Aici trebuie semnalat şi un pericol. Tinerii au o afinitate naturală unii pentru alţii şi deseori se întâmplă ca falşii convertiţi să reacţioneze bine în anturajul şi compania altor tineri credincioşi. Această posibilitate creşte dacă grupul tinerilor pune un accent greşit şi nespiritual pe activităţi recreative, aşa cum se întâmplă de multe ori. Tinerii neconvertiţi ar putea îmbrăţişa mesajul spiritual al unei părtaşii pentru simplul fapt că prietenia celor din grupul lor a devenit importantă pentru ei. Ar trebui să observăm dacă noii convertiţi reacţionează într-un mod special şi faţă de cei mai spirituali din grup şi faţă de cei care sunt credincioşi mai vechi.

4. Descoperirea rugăciunii

Un alt semn clar al harului menţionat în pasajul din Faptele apostolilor este practicarea rugăciunii. Acei convertiţi evrei probabil că nu ştiuseră nimic despre rugăciunea reală, personală, cu conştiinţă şi acces direct la Dumnezeu. Rugăciunile lor erau aduse prin "maşinăriile" sinagogii şi preoţi. Rugăciunea personală nu era altceva decât o repetare rece şi păgână a unor fraze.

Totuşi, o dată convertiţi cu adevărat, aceşti credincioşi nu mai puteau fi ţinuţi departe de întâlnirile pentru rugăciune, pentru că descoperiseră căldura, minunea, onoarea şi puterea rugăciunii eficiente cu sentiment. Ei au devenit conştienţi de faptul că erau acum copiii lui Dumnezeu şi că Marele lor Preot din ceruri le asculta fiecare strigăt. Inimile li se încălzeau când se rugau şi primeau răspunsuri clare.

Descoperirea rugăciunii este un semn minunat al harului. Un astfel de sentiment de a fi un copil al lui Dumnezeu cu o dorinţă puternică de fi în prezenţa Sa vine doar din lucrarea Duhului lui Dumnezeu: "Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă "Ava", adică: "Tată!" (Galateni 4:6). Convertiţii care nu au nimic de spus despre această experienţă personală a rugăciunii trebuie urmăriţi cu mare atenţie. Ar trebui să îi întrebăm pe oameni dacă au "descoperit" rugăciunea. Trebuie să ascultăm dacă au experienţe despre cum Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile. Au ei ceva de spus despre ce fel de lucruri se roagă? Au lăsat ei în urmă rugăciunile egoiste ale oamenilor neconvertiţi şi au învăţat să se roage pentru binecuvântări spirituale cum ar fi înţelegere, putere asupra păcatului şi binecuvântare în mărturisire?

Convertiţii adevăraţi arată repede că înţeleg ce înseamnă rugăciuni spirituale. Ei dau dovadă de faptul că sunt mult mai preocupaţi de rudele nemântuite decât de ei înşişi şi îl laudă pe Dumnezeu în rugăciunile lor. Dacă oamenii profesează convertirea, dar totuşi se panichează şi se pierd la fiecare încercare din viaţa lor, este greu de crezut că au experimentat vreodată această urmă nepreţuită şi esenţială a harului.

Convertiţii mai vechi şi adevăraţi pot de asemenea să se sustragă de la practicarea rugăciunii, spre ruşinea şi pierderea lor, dar descoperirea rugăciunii este un semn proeminent în stadiile timpurii ale experienţei creştine, aşa cum ne arată pasajul din Faptele apostolilor capitolul 2. Convertiţii adevăraţi îşi duc instinctiv problema înaintea Domnului în rugăciune şi când fac acest lucru, ştim că L-au găsit cu adevărat.

5. Inima nouă

Un alt semn esenţial al harului este descris în Faptele apostolilor 2:46-47, unde ni se spune că cei convertiţi din Ziua Cincizecimii erau caracterizaţi printr-o inimă sinceră şi dedicare necompromiţătoare, descrisă ca şi "curăţie de inimă". (Traducerile modeme vorbesc despre o "sinceritate a inimii".) Cu alte cuvinte, o mare schimbare are loc în cele mai ascunse gânduri şi sentimente ale persoanei convertite, care duce la o deschidere largă către lucrurile lui Dumnezeu, dedicare faţă de cauza Sa şi puritate a motivaţiei. Oamenii cu adevărat convertiţi sunt foarte pregătiţi să îşi schimbe stilul de viaţă pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Ei nu au motive alternative, dorind binecuvântarea divină împreună cu faima, averea şi plăcerile lumeşti deopotrivă.

Pavel spune: "Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Corinteni 5:17). În convertirea adevărată promisiunea lui Dumnezeu este împlinită: "Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne" (Ezechiel 11:19).

Vechea greutate şi răceală este dată la o parte astfel că cei convertiţi devin foarte preocupaţi de relaţia lor cu Domnul şi atinşi de lucrurile spirituale. Ei devin sensibili din punct de vedere spiritual la voia lui Dumnezeu şi faţă de datoriile lor creştine, câştigând astfel inimi responsabile. Noi motivaţii, gusturi şi idealuri îşi fac apariţia şi un nou standard de purtare preia controlul. Lumea şi toate plăcerile ei păcătoase prind un gust amar, astfel că lucrurile care le plac acum sunt toate legate de lucrurile lui Dumnezeu, căci cuvintele lui Cristos sunt adevărate: "Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră" (Luca 12:34).

În căutarea de a distinge starea spirituală a celui ce îl caută pe Dumnezeu, trebuie să căutăm semnele care sunt imposibil de confundat ale unei asemenea schimbări ale caracterului şi ale comportamentului. Un convertit adevărat este uşor de învăţat şi modelat. Persoana care era înainte arogantă şi semeaţă vrea dintr-odată ajutor şi călăuzire pe calea spirituală. Ne mirăm de multe ori de schimbările care se produc în oameni. Inimile lor sunt atât de radical schimbate încât ei îşi doresc foarte tare să facă ceea ce este bine. Se poate să mai aibă momente de încăpăţânare sau rezistenţă faţă de Dumnezeu în anumite chestiuni, dar în mod general există o foarte marcată susceptibilitate la învăţare.

Este un foarte puternic semn al harului atunci când o persoană distantă şi încrezută devine dintr-odată caldă, smerită şi ascultătoare. Aceasta este convertirea adevărată! Când, pe de altă parte, aşa-numiţii "convertiţi" rămân dependenţi de posesiile şi ambiţiile lumeşti, modă şi muzica rock şi sunt nemişcaţi atunci când primesc un sfat serios din partea Cuvântului lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne îndoim serios că ei au primit o inimă nouă.

Această inimă nouă include o atitudine de mare reverenţă şi respect pentru Domnul, precum şi o puternică dragoste. Chiar în acest pasaj, Faptele apostolilor 2:43, găsim scris că: "fiecare era plin de frică." Aici se referă la frica reverenţială sau frică derivată din respect. Noua inimă este foarte atentă să îl asculte pe Domnul şi foarte conştientă de prezenţa, sfinţenia şi puterea Sa. "Convertitul" de ocazie şi neserios probabil că nu a primit niciodată inima nouă. (La fel este şi cu acel gen de persoană pe care o găsim deseori conducând tot felul de adunări creştine - persoane care au un stil informal şi ireverent şi care se poartă mai mult ca nişte personalităţi din show-business decât ca ambasadori ai lui Cristos.)

Din păcate, o dată cu trecerea timpului, credincioşii şi-ar putea pierde prima iubire şi să treacă prin anotimpuri de răceală şi neascultare. Aceasta este o greşeală gravă şi care stinge Duhul. Dar la începutul vieţii creştine inima caldă, deschisă şi ascultătoare este foarte evidentă şi acest lucru trebuie clasificat ca şi un prim semn al harului.

6. O primă măsură de asigurare

Textul din Faptele Apostolilor 2:41-47 îi descrie pe oamenii care aveau, în mod evident, la începutul experienţei lor creştine, o bună măsură de siguranţă sau certitudine. "Bucuria" lor (versetul 46) şi faptul că îl "lăudau pe Dumnezeu" (versetul 47) atestă acest lucru, precum şi dragostea şi angajamentul lor. Toţi convertiţii adevăraţi vor experimenta această primă binecuvântare a siguranţei că ei îi aparţin lui Cristos, chiar dacă acest lucru este umbrit de îndoieli stârnite de atacurile lui Satan.

Biblia vorbeşte despre o pecete a siguranţei care este dată tuturor creştinilor în momentul convertirii lor. în Efeseni 1:13 scrie: "Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit." Aceeaşi binecuvântare a siguranţei este menţionată şi în 2 Corinteni 1:22.

Nu avem nici un drept să ne aşteptăm ca noii-născuţi bebelaşi în Cristos să aibă o certitudine "enormă" şi o siguranţă "completă", dar ne aşteptăm să vedem "pecetea". Aceasta este o pecete de atestare şi de autenticitate, ca şi imprimarea făcută în ceară de către o pecete sau un inel. Este genul de pecete cu care nobilii din vechime îşi sigilau documentele sau scrisorile pentru a le autentifica. Este semnul de proprietate al lui Dumnezeu imprimat pe credincios. În fiecare convertire adevărată Duhul Sfânt îşi va pune pecetea de autentificare pe lucrarea Sa.

Convertiţii adevăraţi experimentează sentimente destul de diferite faţă de ceea ce ştiau ei până în acel moment. Ei gustă o porţie de pace aşa cum lumea nu poate oferi şi aceasta include de obicei sentimentul de a fi primit iertarea. Biblia ne spune că pecetea este seriozitatea, garanţia, mostra viitoarei moşteniri a creştinului. Din aceasta înţelegem că cei convertiţi cu adevărat vor primi de asemenea sentimentul că sunt moştenitori ai cerurilor.

Deoarece Dumnezeu îşi pune pecetea pe convertire, cei convertiţi vor simţi cu siguranţă că ceva minunat s-a întâmplat cu ei. Vor simţi că dorinţele lor s-au schimbat, că au primit o nouă ură pentru păcat şi că le-a fost dată o nouă putere în privinţa controlării păcatelor lor. Pecetea autentică a Duhului Sfânt este, prin urmare, simţită în inimile convertiţilor, dar este de asemenea vizibilă pentru cei din jur care privesc la ei şi observă o purtare schimbată. Consilierul spiritual va dori să ştie dacă aceste lucruri au fost simţite de cei pe care îi ajută. O persoană care nu are acea siguranţă trebuie întrebată: "Ai avut vreodată vreo certitudine că eşti convertit? Ai simţit tu la un moment dat că eşti iertat şi că eşti o nouă persoană?" Răspunsul ar putea fi: "O, da, o dată, când m-am căit prima dată şi m-am încredinţat Domnului, atunci m-am simţit sigur."

Totuşi, este nevoie de o mare atenţie când căutăm o siguranţă în oameni, deoarece multor convertiţi adevăraţi le lipseşte un sentiment puternic de siguranţă. Mărturisirea de credinţă de la Westminster afirmă: "Siguranţa nu aparţine atât de mult esenţei credinţei, cât este adevărat faptul că un credincios poate aştepta mult timp şi poate înfrunta multe dificultăţi, înainte de a fi părtaş la ea."

Consilierii spirituali trebuie să ştie cum să le arate credincioşilor care au probleme ce a făcut deja Dumnezeu pentru sufletele lor. Ei trebuie să fie pregătiţi să treacă prin aceste semne ale harului cu sufletul neîncrezător şi deznădăjduit pentru a (dacă există temeiul) obţine confort şi asigurare de la dovada clară că Dumnezeu a lucrat în sufletele lor.

7. Atacurile lui Satan

Deşi nu este menţionat în Faptele Apostolilor capitolul 2, antagonismul lui Satan faţă de noul convertit este de asemenea un semn esenţial al mântuirii. Inamicul aruncă întotdeauna cu săgeţile sale înfricoşătoare - îndoieli şi temeri - în mintea celui convertit cu adevărat. Când cei ce caută adevărul se trezesc bombardaţi cu îndoieli cu privire la adevărul Evangheliei şi la progresul lor spiritual, ar putea fi un semn pozitiv că Duhul Sfânt a lucrat în inimă. Un suflet nemântuit, aflat încă în robie spirituală, nu este de obicei atât de atacat de îndoieli şi temeri satanice. Domnul Isus a spus acest lucru în Luca 11:21: "Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost." În acest verset Satan este omul cel puternic şi înarmat - ilustrat ca şi o figură tiranică ce nu se atinge sau îi răneşte pe sclavii săi atât timp cât ei se află între zidurile sale fortificate.

Convertiţii adevăraţi, totuşi, nu se mai află în casa păzită a lui Satan. Ei au fost emancipaţi, şi astfel, pentru ei a început o mare bătălie. Acum ei se luptă "împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac" (Efeseni 6:12). Prin urmare, învălmăşeala care este în mintea lor, îndoielile pe care le urăsc ei atât de mult şi nesiguranţa pe care o simt adesea, pot să fie toate dovezi că Domnul i-a mântuit cu siguranţă şi că se află acum pe câmpul de luptă.

Satan, într-un fel, se autodepăşeşte când îşi lansează atacurile asupra tinerilor convertiţi. Le dovedeşte siguranţa existenţei sale şi că are un motiv pentru a-i ataca. Strategia lui de a nu ataca până ce oamenii se convertesc poate fi demonstrată prin experienţa oamenilor care cresc în familii creştine, dar care petrec ani de zile în calitate de creştini doar cu numele înainte de a se converti cu adevărat. În timpul anilor în care nu sunt convertiţi ei se îndoiesc rareori de realitatea evenimentelor biblice sau de lucrarea lui Isus Cristos. Dar în momentul în care se întorc sincer la Cristos încep să aibă îndoieli! Doar atunci iese Satan "la rampă" şi începe să îi atingă.

Tinerii convertiţi trebuie să fie ajutaţi să vadă că Satan aruncă cu săgeţi înfricoşătoare în minţile credincioşilor din răutate şi din dorinţa de răzbunare. El nu le poate lua mântuirea dar va face tot ceea ce poate pentru a le strica bucuria şi pacea de a crede.

Strategia lui Satan este variată. O dată îl va ataca pe tânărul credincios cu îndoieli asupra credinţei creştine. Data viitoare îşi va schimba strategia. "O da," va spune el, "totul este adevărat! Biblia este adevărată, credinţa este adevărată, mântuirea este adevărată; dar tu nu eşti mântuit. Te înşeli!" Mai devreme sau mai târziu credinciosul va cădea în păcat, iar diavolul va profita de această ocazie pentru a începe cu acuzaţiile: "Cum poţi tu să fii copilul lui Dumnezeu?"

Simplul fapt că tinerii credincioşi sunt îngrijoraţi din pricina că sunt sau nu cu adevărat mântuiţi, este în sine o dovadă a convertirii. Dacă sunt creştini adevăraţi, atunci starea sufletelor lor este cea mai importantă chestiune în vieţile lor. Starea lor spirituală este de foarte mare importanţă pentru ei şi neliniştea lor le va dovedi că sunt copiii lui Dumnezeu. Oamenii neconvertiţi nu umblă îngrijoraţi de starea lor spirituală; lor le pasă mai mult de lucrurile acestei lumi. "Neliniştea sfântă", aşa cum o numeau puritanii este prin urmare o bună dovadă că comoara unei persoane se află acum în Împărăţia lui Dumnezeu.

Un rezumat al semnelor

1. S-a produs pocăinţa adevărată - inima zdrobită şi necăjită caută la Dumnezeu îndurare şi har.

2. A răsărit o nouă înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu şi supunere faţă de autoritatea Sa.

3. Prezenţa unui sentiment puternic de ataşare şi apartenenţă la poporul lui Dumnezeu, prin care ştim că am trecut de la moarte la viaţă.

4. Manifestarea unei noi abilităţi minunate de a ne ruga, inclusiv laudă şi cereri spirituale; iar rugăciunile primesc răspuns.

5. Se primeşte o nouă inimă, împreună cu o nouă bucurie, caracter, gusturi şi dorinţe, deoarece credinciosul a fost eliberat de lume şi a fost călăuzit înspre lucrurile lui Dumnezeu. Cu noua inimă procesul de sfinţire a început: dorinţa de a-L asculta şi de a-L mulţumi pe Dumnezeu.

6. Pacea lui Dumnezeu şi sentimentul iniţial de aparţinere (asigurarea) sunt puse în inimă de către Duhul Sfânt.

7. Atacurile lui Satan sunt simţite acum prin noi ispite, îndoieli şi temeri. Războiul spiritual a început.

Semnele convertirii apar în mod simultan?

Semnele convertirii apar în mod simultan?

Din numeroasele exemple de convertiri din Biblie ne dăm seama că convertirea, văzută din punct de vedere uman, este uneori o experienţă neaşteptată iar alteori un proces bine desenat. Luminarea şi înţelegerea pot apărea treptat, pe măsură ce păcătosul ajunge la convingere. S-ar putea să fie vorba adesea de o criză tergiversată înainte ca toată rebeliunea să fie răpusă şi păcătosul este smerit înaintea lui Dumnezeu. Primele rugăciuni de căinţă ale celui ce îl caută pe Dumnezeu pot fi, prin urmare, mai puţin decât satisfăcătoare pentru marele Căutător de inimi şi o perioadă de mai multă convingere şi căutare poate deseori preceda momentul în care păcătosul este cu conştiinciozitate născut din nou.

Unele semne ale harului pot apărea în stadiile timpurii ale lucrării Duhului Sfânt în inimă. Dar numai atunci când întunericul este în totalitate transformat în lumină, vinovăţia în iertare şi moartea în viaţă, toate semnele vor străluci clar.

Folosirea semnelor de către lucrătorii creştini

          Folosirea semnelor convertirii este o măsură de siguranţă împotriva acordării unei asigurări premature de mântuire a unei persoane care caută mântuirea, fapt care reprezintă cel mai mare pas înapoi al "decizionismului" modern. Deseori în întâlnirile evanghelistice oamenii sunt încurajaţi să ia o decizie uşoară sau să dea o simplă încuviinţare Evangheliei. Dacă răspund acestei chemări li se spune imediat că sunt mântuiţi, adesea indiferent de ceea ce simt. Haideţi să ne închipuim că un predicator sau un alt lucrător creştin a asigurat o persoană că sufletul ei este mântuit, chiar dacă nu există nici o dovadă a acestui lucru. Haideţi de asemenea să presupunem că această persoană este sinceră într-un mod oarecum moderat; Domnul nu i-a dat încă conştiinţa binecuvântărilor unei noi naşteri, deoarece căinţa sa este prea superficială. Dacă Duhul Sfânt este la lucru, atunci la timpul potrivit o va face pe acea persoană să devină mai îngrijorată de păcat şi apoi să se căiască cu adevărat. În acest caz totuşi, asigurările greşite date de lucrătorul creştin pot afecta în mod serios progresul acelei persoane, pentru că ea îşi închipuie că este deja mântuită.

Pe măsură ce zilele trec, această persoană poate deveni din ce în ce mai îngrijorată de faptul că nu a avut loc nici o schimbare în viaţa sa. Acest fapt va rezulta într-o altă problemă. Predicatorul sau consilierul spiritual a insistat că a fost convertit şi i-a spus că din punct de vedere dogmatic nu mai era nimic de făcut. I s-a spus că a devenit o persoană convertită indiferent de ceea ce simte. Rezultatul este că acea persoană va deveni tot mai confuză şi îşi va pierde încrederea în consilierul său spiritual şi foarte probabil, pentru un timp, şi în mesajul Evangheliei.

Lecţia este, când îi ajutăm pe cei ce-L caută pe Domnul trebuie să le dăm promisiunea mântuirii aşa cum o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: "Dacă îl vei căuta pe Domnul îl vei găsi, dacă îl cauţi cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău." Cuvintele cheie aici sunt "dacă" şi "tot".

Dacă predicatorul sau lucrătorul în acest caz i-ar fi cerut acelei persoane pur şi simplu să se căiască şi să i se ofere Domnului, adăugând că dacă face acest lucru din toată inima va fi mântuită, nu ar fi apărut nici o confuzie. Dacă predicatorul sau lucrătorul nu ar fi insistat că acea persoană este cu siguranţă mântuită, şi-ar fi păstrat ocazia de a o ajuta şi în zilele următoare.

O dată ce acea persoană şi-a dat seama că încă nu este mântuită, ar fi fost pregătită să îşi reevalueze relaţia cu Dumnezeu şi s-ar fi întors la predicator sau lucrător pentru a o ajuta. Atunci slujitorul lui Dumnezeu ar fi avut ocazia să-i descrie unele din greşelile pe care le fac unii oameni când îl caută pe Dumnezeu. Ar fi putut să o întrebe pe acea persoană dacă crede doar în jertfa de pe Calvar, fiind încredinţată că nu poate contribui cu nimic la propria mântuire. Ar fi putut să o întrebe dacă se încredinţa cu adevărat guvernării şi autorităţii Domnului, renunţând la propriile ambiţii şi dorinţe. Ar fi putut să o provoace pe acea persoană în aşa fel încât să fie sigură că pocăinţa sa este adevărată şi că nu mai ţine alte obiceiuri păcătoase ascunse, în speranţa că poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu fără a se căi de ele.

Un consilier înţelept, bineînţeles că nu ar căuta să afle păcatele acelei persoane în cele mai mici detalii, ci ar da exemple generale în privinţa nevoii de a se întoarce de la toate activităţile păcătoase şi de a renunţa la toţi idolii. (Să ceri amănunte înseamnă a te juca de-a preotul şi acest lucru duce la două rezultate dezastruoase. Unul ar putea fi că conştiinţa persoanei vinovate ar putea fi împăcată o dată ce s-a confesat unui predicator, astfel că nu se mai simte îndeajuns de împovărat pentru a-I mărturisi păcatul lui Cristos. Celălalt rezultat ar putea fi ca acea persoană să regrete mai târziu faptul că i-a împărtăşit unui predicator sau unui consilier spiritual păcatul său şi să fie prea ruşinat de a mai veni la biserică. Din păcate, aceste rezultate sunt produse de obicei de către consilieri spirituali neglijenţi care ascultă relatări ale păcatelor în cele mai mici detalii.)

În mai multe feluri un consilier spiritual înţelept ar fi putut să fie în continuare un instrument al lui Dumnezeu pentru sufletul acelei persoane. Convertirea este o lucrare a Duhului Sfânt, iar slujitorii Domnului nu trebuie să se grăbească să finalizeze lucrarea Sa înainte de vreme.

Bineînţeles că trebuie să fim atenţi să nu facem o altă greşeală. Închipuiţi-vă pe cineva care a experimentat convingerea de păcat şi s-a căit şi s-a predat cu adevărat Domnului din toată inima, astfel încât această persoană are o experienţă reală a harului lui Dumnezeu prin convertire. Totuşi, după ceva vreme acest convertit adevărat suferă de lipsă de siguranţă. Mai devreme sau mai târziu el îl acostează pe un pastor sau pe un creştin mai vârstnic pentru a-i povesti despre îndoielile şi problemele sale. Dacă acest convertit a fost mântuit dintr-un anturaj necreştin, s-ar putea să nu ştie să se exprime prea bine în termeni spirituali, iar rezultatul va fi că acel consilier spiritual va presupune că este neconvertit şi îl va sfătui să se întoarcă la Calvar şi să se căiască încă o dată.

Consilierile insensibile au produs mari dureri de inimă în cazurile în care nu s-a recunoscut o convertire adevărată, iar credincioşii neasiguraţi au fost respinşi din compania celor răscumpăraţi. Am subliniat deja că s-ar putea ca un lucrător creştin să trebuiască să hotărască dacă există dovada unei convertiri adevărate în viaţa unei persoane căreia îi lipseşte siguranţa. Dacă există, atunci datoria noastră va fi să îi arătăm această dovadă sufletului nesigur. Va trebui să o ajutăm pe acea persoană să găsească o anumită măsură de încurajare şi asigurare din lucrurile pe care Domnul le-a făcut deja în viaţa sa. S-ar putea să trebuiască să îi arătăm acelei persoane că este greşit ca cei convertiţi cu adevărat să nu îi mulţumească lui Dumnezeu pentru fiecare dovadă a lucrării Duhului Sfânt şi să nu îl laude pe Domnul.

Este vital pentru noi să cunoaştem semnele convertirii dacă vrem să fim ajutoare spirituale competente pentru alţii. Este de asemenea vital dacă vrem să ne împlinim datoria biblică de a spori numărul membrilor din biserica noastră locală. În istoria bisericilor creştine cele mai mari probleme au apărut întotdeauna din cauza oamenilor nemântuiţi care erau membri în biserică. Cum a reuşit infiltrarea modernismului să şteargă Evanghelia adevărată din atâtea denominaţii protestante occidentale de-a lungul ultimelor sute de ani? Ce a făcut ca nenumărate biserici evanghelice să fie răsturnate de valul de creştinism "lumesc" care a apărut abia acum trei decenii? Explicaţia biblică este: prezenţa a atât de mult lemn, fân şi trestie în biserici.

Sarcina din Evrei 12:15 a fost clar ignorată printre noi: "Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea." O persoană care a căzut din harul lui Dumnezeu este o persoană care nu mai are parte de o convertire adevărată. Dacă o astfel de persoană este primită în biserică, acea persoană ar putea deveni în scurt timp o cauză de nelinişte şi declin spiritual. Orice biserică locală care admite membri fără atenţia corespunzătoare va ajunge să fie trasă în jos de oamenii nemântuiţi şi să intre într-o stare de probleme şi apostazie spirituală.

În legătură cu intervievarea candidaţilor pentru botez se vor face inevitabil greşeli. În mod cert, "testele" noastre nu trebuie să fie prea riguroase, pentru că nu trebuie să fie imposibil pentru o persoană să devină membru într-o biserică. Dar trebuie să ne uităm cu atenţie şi să facem tot posibilul să ne asigurăm că mâna dreaptă a părtăşiei este întinsă doar celor care dau o dovadă adevărată că au experimentat convertirea. Pentru această lucrare trebuie să avem o cunoştinţă amănunţită a acestor semne ale harului.

În Noul Testament se face referire şi la alte semne ale convertirii, dar acest studiu s-a oprit doar asupra acelora care sunt cel mai uşor de recunoscut. Chiar şi în Faptele apostolilor capitolul 2 se află un alt semn important pe care, pentru a fi scurţi l-am pus aici. Luca spune că oamenii convertiţi de Ziua Cincizecimii "continuau în învăţătura apostolilor şi în frângerea pâinii". Este un semn al harului faptul că cei convertiţi cu adevărat vor să I se închine Domnului şi să îi arate dragostea lor pentru El. Ei nu trebuie să fie căutaţi şi convinşi de acest lucru. Ei nu au (fără un motiv bun) o frecvenţă redusă la Casa lui Dumnezeu. S-ar putea spune mai multe lucruri în legătură cu acest subiect, iar cititorul ar putea să clasifice acest lucru în mintea sa ca şi al optulea semn.

Fie ca Domnul să ne ajute să judecăm cu înţelepciune în căutarea noastră de a ajuta sufletele nevoiaşe. Şi fie ca El să ne facă să fim mereu conştienţi de faptul că convertirea este lucrarea Duhului Sfânt. Orice am face, nu trebuie niciodată să preluăm noi controlul asupra prerogativelor Sale divine şi suverane.