Cea mai tragică pierdere a lumii

   Nu trebuie să călătoreşti prea mult prin lume ca să descoperi că Dumnezeu este extrem de risipitor cu lucrurile materiale. Aproape orice lucru poate să existe din belşug: nisip, prerii, munţi, lacuri, mări, stânci, dealuri, câmpii, râuri, deşerturi, şi doar o foarte mică parte din acestea sunt de folos omenirii. Restul este, după câte ne putem da seama, risipă curată.

   Cu toate acestea există pe pământ o comoară preţioasă pe care Dumnezeu nu vrea s-o risipească, şi anume personalitatea omenească. Ea nu se găseşte din belşug. Sfânta Scriptură insistă asupra atitudinii lui Dumnezeu faţă de personalitatea omenească. Este scris că Dumnezeu l-a făcut pe om după propria Sa imagine. Nu sufletul sau spiritul ca o parte separată şi superioară a omului, ci întreaga personalitate vie.

   Există astăzi tendinţa de a despărţi sufletul de restul omului şi de a se concentra exclusiv asupra lui ca fiind singurul lucru care ar trebui să ne preocupe pe noi. Aceasta mi s-a părut totdeauna a fi o perspectivă foarte îngustă. Pavel a spus: "Cristos m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine". Moartea lui Cristos a fost pentru întreaga persoană, nu numai pentru suflet, şi invitaţia Lui este pentru întregul bărbat, întreaga femeie.

   Eu cred că toată această concepţie modernă conţinută în expresia noastră obişnuită "câştigarea sufletelor" ar trebui revizuită în lumina învăţăturilor cuprinzătoare ale Scripturii. Este adevărat, în Proverbe se spune "Cel care câştigă sufletele este înţelept". Dar cuvântul "suflete" reprezintă aici întregul om şi nu numai sufletul lui. Folosirea cuvântului suflet pentru a desemna o fiinţă omenească este ceva obişnuit în Biblie. Când Avraam a pornit spre ţara Canaanului, a luat-o cu el pe Sara, soţia lui, şi pe Lot, fiul fratelui său, şi sufletele pe care le dobândiseră în Haran. Oare nu este limpede că aceste suflete erau nişte persoane al căror nume nu era neapărat necesar să fie amintit? Cu siguranţă că ele erau oameni, nu suflete nude.

   Nu este intenţia mea să creez dificultăţi pentru plăcerea de a le soluţiona, şi este foarte posibil ca mii de creştini zeloşi să folosească expresia câştigarea sufletelor în timp ce ei au în minte o adevărată înţelegere a sensului ei cuprinzător. Dar limba omenească este atât de puternică, încât continuarea folosirii greşite a unui cuvânt sau a unei expresii poate uşor duce la o adevărată eroare în gândire. Ca să avem o înţelegere sănătoasă a adevărului, trebuie să băgăm de seamă ca să ne exprimam corect atât teologic cât şi semantic.

   Personalitatea omenească îi este scumpă lui Dumnezeu, pentru că din tot ce a creat El este ceea ce-I seamănă cel mai mult. Despre nimic altceva nu se spune că a fost creat "dupa asemănarea lui Dumnezeu". Deşi este înstrăinat de Dumnezeu prin păcat şi destinat pierzării, omul căzut este totuşi mai aproape de asemănarea cu Dumnezeu ca orice altă creatură de pe pământ. Prin aceasta are posibilitatea de a primi naşterea din nou şi de a fi deplin în părtăşia cu Dumnezeu, un privilegiu de care nu se bucură acele fiinţe căzute despre care ne vorbesc Petru, Iuda şi alţi scriitori biblici. Din acest motiv a putut şi Cuvântul să devină carne şi să locuiască printre noi. Fiul n-a putut lua asupra Sa natura îngerilor, dar El, a putut să ia asupra Sa natura seminţiei lui Avraam şi a făcut-o (Evrei 2.16).

   Aceste consideraţii ne explică de ce vrea Dumnezeu să risipească munţi, dar nu vrea să risipească oameni. De ce este atât de risipitor când vine vorba de lucrurile materiale dar păstreză cu o atenţie atât de tandră personalitatea omenească.

   Deşi Dumnezeu nu risipeşte personalitatea, este una din cele mai mari tragedii ale vieţii că personalitatea omenească poate să se risipească singură. Un om se poate risipi singur prin păcatul său, adică el poate risipi ceea ce seamănă cel mai mult cu Dumnezeu pe acest pământ. Aceasta este cea mai mare tragedie a omului, cea mai mare durere a lui Dumnezeu.

   Păcatul are multe faţete şi multe ramificaţii. El este ca o boală cu nenumărate complicaţii, oricare dintre ele putând fi fatală pacientului. El este fărădelege, este neatingerea ţintei, este răzvrătire, dar este şi risipă - o risipă înspăimântătoare şi tragică a celei mai preţioase dintre toate comorile. Omul care moare fără Cristos este pierdut, şi cu greu am putea găsi un alt cuvânt în limba noastră care să exprime mai exact starea lui. El a irosit o şansă rară, şi la sfârşit stă o clipă şi se uită în jurul lui, el, un nebun din punct de vedere moral, un risipitor care a suferit o pierdere copleşitoare şi irecuperabilă a sufletului, a vieţii, a păcii, a întregii lui personalităţi misterioase, a avutului său scump şi etern.