Există un rău pe care l-am văzut sub soare şi care poate acţiona mai distructiv asupra credinţai decât comunismul si liberalismul laolaltă. Este nepotrivirea evidentă între teologie şi practică între oamenii care pretind că sunt creştini.

   Atât de mare este prăpastia care desparte teoria de practică în Biserică, încât un străin  interesat care s-ar întâmpla să ajungă în contact cu ambele nu i-ar veni nici în vis ideea că ar exista vreo legătură între cele două. Un observator inteligent al scenei noastre omeneşti care ar asculta predica de duminica dimineaţa şi ar urmări comportamentul de duminică după-amiaza a celor care au ascultat predica ar trage concluzia că examinează două religii deosebite şi contrare.

   Într-o biserică se poate predica de exemplu un mesaj deosebit de spiritual, şi oamenii sa fie de acord cu lucrul acesta. Dar douăzeci de minute mai târziu, aceiaşi oamnei, pot avea o comportare absolut carnală, ca şi cum n-ar fi ascultata mesajul acela pasionat din predica dinainte. Creştinii plâng şi se roagă în mod obişnuit în privinţa unor adevăruri minunate. Dar aceleaşi adevăruri sunt lăsate la o parte când se ajunge la chestiunea dificilă de a le pune în practică. Biserica mediocră nu are pur şi simplu curajul de a-şi verifica practicile pe baza învăţăturilor biblice. Ea tolerează lucruri care sunt diametral opuse voii lui Dumnezeu, şi dacă chestiunea este adusă înaintea conducătorilor bisericii, ei vor apăra practicile nebiblice cu o sofisticărie abilă echivalentă cu eschivarea verbală a moraliştilor.

   Lucrul acesta poate fi explicat numai dacă presupunem existenţa unei întregiri deficiente în personalitatea religioasă. Pare să nu fie nici o legătură vitală între domeniul emoţional şi cel volvitiv al vieţii. Mintea poate sa aprobe, iar sentimentul se poate bucura, în timp ce voinţa îşi târăşte picioarele şi refuză sa mergă mai departe. Şi întrucât Cristos Îşi adresează apelul direct voinţei, oare nu suntem justificaţi sa ne întrebăm dacă aceste suflete  împărţite au făcut vreodată un angajament adevărat faţă de Domnul? Sau au fost oare reînnoite în interior?

   Se pare că prea mulţi creştini doresc să se bucure de un sentiment reconfortant şi încurajator, dar nu vor sa îndure inconvenientul pe care-l atrage după sine o comportare corectă. Astfel, despărţirea între teorie şi practică devine o stare permanentă, deşi se declară verbal ca unirea este eternă. Adevărul stă părăsit şi supărat până ce pretinşii lui adepţi vin acasă pentru o scurtă vizită, dar el îi vede iarăşi plecând când vin notele de plată. Ei îşi declară solemn marea şi nepieritoarea lor dragoste pentru EL, dar nu vor să-i coste ceva din această dragoste.

   Oare aceasta putea să fie starea pe care a vut-o în minte Domnul când a spus Ai numele ca trăieşti, dar eşti mort? Oare care poate fi efectul asupra spectatorilor care trăiesc zi de zi printre aşa zişii creştini care în mod obişnuit nu iau în seamă poruncile lui Cristos şi trăiesc după propriile lor idei personale despre creştinism? Oare nu vor trage concluzia că întreg creştinismul este fals? Nu vor fi ei obligaţi sa creadă că este ceva ireal şi fantastic credinţa în Cristos, şi că ei sunt deplin justificaţi s-o respingă?

   Cu siguranţă că nu i se pot face necreştinului prea mari reproşuri atunci când refuză dezgustat o invitaţie la evanghelizare după ce a fost expus o vreme contradicţiilor dintre teorie şi practică în viaţa cunoscutului sau care îşi zice creştin. Efectul moral al ipocriziei religioase asupra raţiunii omeneşti este dincolo de orice descriere.

   Ce vom răspunde în ziua aceea mare şi înfricoşătoare, în care faptele oamenilor vor fi cercetate de ochii pătrunzători ai Judecătorului întregului pământ, când vom fi învinovăţiţi de inconsecvenţă şi înşelăciune? Şi cine va fi făcut responsabil şi răspunzător de milioanele de oameni pierduţi care, în timp ce trăiau pe pământ, erau dezgustaţi şi revoltaţi de deghizarea religioasă pe care au cunoscut-o sub numele de creştinism?