A putea face lucrarea lui Dumnezeu, nu depinde atât de mult de cuvintele sau acţiunile noastre, ci mai degrabă de ceea ce se manifestă prin noi. Nu putem să-i zidim pe alţii dacă una spunem şi alta trăim, dacă acţionăm într-un fel şi într-altul trăim. Ceea ce emană din noi este un lucru important.
Adesea spunem că impresia noastră despre o anumită persoană este bună sau rea. Cum ne formăm această impresie? Nu doar din cuvintele sale, nici numai din acţiunile sale. Există un ceva misterios care se manifestă în timp ce omul vorbeşte sau acţionează. Acest ceva este ceea ce ne formeaza impresia.
Ceea ce simt alţii în noi este trăsătura cea mai remarcabilă. Dacă mintea noastră nu a fost tratată şi disciplinată, este normal că o vom folosi pentru a contacta alţi oameni şi ei vor fi izbiţi de puterea ei. Sau, dacă avem sentimente dezordonate, dacă suntem exagerat de calzi sau reci, alţii vor înregistra aceasta în impresia lor despre noi. Oricare ar fi caracteristica noastră cea mai puternică, în mod invariabil ea va ieşi în evidenţă şi îi va marca pe ceilalţi oameni. S-ar putea să fim capabili să ne controlăm vorbirea sau acţiunile, dar nu vom putea împiedica natura noastră să se arate. Nu putem ascunde ceea ce suntem.
2 Împăraţi 4 relatează cum l-a primit sunamita pe Elisei. "Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi, ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Ea a zis bărbatului ei: Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu." Observaţi că Elisei nu a ţinut nici o predică şi nu a făcut nici o minune. El doar a intrat în casa lor şi a mâncat cu ei ori de câte ori a trecut pe acolo. Dar, din modul în care a mâncat, femeia a recunoscut în el un sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta a fost impresia pe care Elisei a lăsat-o asupra altora.
Trebuie să ne întrebăm ce fel de impresie lăsăm noi asupra altora? Cât de des am subliniat nevoia ca omul din afară să fie zdrobit. Dacă această zdrobire nu este realizată, oamenii se vor lovi de omul nostru din afară. Ori de câte ori suntem în prezenţa lor, oamenii sunt deranjaţi de iubirea noastră de sine, de mândria noastră, de încăpăţânarea noastră, de priceperea noastră, sau de elocvenţa noastră. Poate că impresia pe care o lăsăm este favorabilă, dar este Dumnezeu mulţumit? Va împlini această impresie nevoia adunării? Dacă Dumnezeu nu este mulţumit şi dacă adunarea nu este ajutată, orice impresie am lăsa este zadarnică.
Preaiubiţilor, scopul lui Dumnezeu cere ca duhul nostru să fie eliberat. Acesta este un imperativ pentru creşterea adunării. Cât de urgent se impune aşadar zdrobirea omului nostru din afară! Fără această zdrobire duhul nostru nu se poate manifesta liber şi impresia pe care o lăsăm asupra altora nu va fi o impresie spirituală.
Frumoasa temă.. felicitari!