Biserica este considerată de majoritatea celor aflaţi în zona de influenţă a creştinătăţii drept Casa Domnului. Ceea ce şi este, de altfel. Isus Hristos Însuşi a spus acest lucru în momentele în care îi scotea, cu biciul şi cu indignarea din suflet, pe vânzători afară din Templul Ierusalimului.

Şi le-a zis: Este scris: „Casa Mea va fi o casă de rugăciune”. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.

Pentru cei care au măcar o farâmă de credinţă faţă de Dumnezeu, odată cu intrarea lor în clădirea bisericii se instalează şi un soi de reverenţă. Care, pe unii, desigur, îi va părăsi deîndată ce ultimul dintre membrele lor posterioare va depăşi pragul construcţiei ecleziastice. Şi acest lucru pentru că ne-am cam însuşit ideea că singurele spaţii sacre locuite de Creator, în afara celui de Sus, populat de sfinţi şi îngeri, se află aici, în aceaste inimi ale prezenţei duhovniceşti divine, şi în mănăstirile celor care şi-au legat viaţa de închinare şi slujirea Celui Preaiubit. În consecinţă, pentru că nimeni nu ne-a conştientizat suficient de bine de atotprezenţa şi suveranitatea Celui care conduce toate destinele,

Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!

ne-am obişnuit să considerăm restul spaţiului pământesc ca un fel de teren de joacă al intereselor personale. În care legea morală este liberă de influenţa oricărui precept biblic, bisericesc sau al bunului simţ…