Nobleţea suferinţei

   În anul 1956 ţările blocului comunist au fost cuprinse de un spirit de revoltă. "Planul Cincinal" s-a dovedit ineficient, alimentele se găseau foarte rar ca şi înainte, salariile erau mici, şi toate speranţele pe care le nutriseră cetăţenii acestor ţări după moarte lui Stalin erau acum năruite. Apoi a venit februarie şi s-a ţinut cel de-al XX-lea Congres al partidului comunist din Rusia, cu care prilej Hrusciov a denunţat pe Stalin şi crimele sale.

   Deşi sovieticii nu au dat niciodată publicităţii discursul acesta, curând în fiecare ţară din Răsăritul Europei începea să se simtă o briză caldă care vestea dezgheţul, început la Moscova. Semnele destalinizării începeau să se vadă din ce în ce mai mult. Uriaşe forţe ale miliţiei şi ale Poliţiei secrete au fost reduse substanţial. Contracte şi schimburi comerciale în valoare de milioane de dolari se negociau acum cu ţările Occidentului pentru a se salva economia ţării. Legea colectivizării era ceva mai umană acum. În unele ţări satelite Moscovei, începea lupta pentru putere între liderii comunişti.

   Însă vestea cea mai îmbucurătoare dintre toate era aceasta: ca rezultat al amnistiei, sute de deţinuţi politici erau eliberaţi zi de zi. Îndrăzneam să sper că şi Richard va fi printre aceştia, ştiam că mai avea 12 ani până la ispăşirea sentinţei lui, şi nu mai primisem nici o veste de la el de foarte multă vreme. Dar într-o dimineaţă frumoasă de iunie a aceluiaşi an, 1956, am plecat de acasă, ca de obicei, pentru a vizita nişte prieteni. Când m-am întors acasă, Richard era prezent. Se întorsese.

   Şi-a pus braţele în jurul meu şi m-a îmbrăţişat. A fost o seară de bucurie amestecată cu multe lacrimi. Prieteni din toate colţurile ţării au sosit la Bucureşti pentru a-l revedea, luând parte la bucuria generală. Târziu, am luat cu împrumut o saltea de la un vecin şi i-am improvizat un pat. El n-a putut dormi, dar nici eu şi nici Janeta n-am putut închide un ochi. Spre dimineaţă, el s-a ridicat din asternut şi s-a dus tiptil, tiptil, lângă patul lui Mihai care dormea încă, pentru a se convinge din nou că e el, fiul lui.

   În închisoare suferise bătăi şi în mâncare i se amestecau droguri. Optsprerezece cicatrici îi rămăsese pe corp, urmare a torturilor prin care trecuse, dar nu trădase pe nimeni şi nici credinţa sa. Doctorii care i-au făcut radiografia au constatat că plămânii lui erau pe de-a-ntregul acoperiţi cu cicatrici ale tuberculozei, vindecate acum. Lor nu le venea să creadă că supravieţuise timp de opt ani şi jumătate -trei din aceştia în celula izolatoare- fără să fi primit nici un tratament. Acum însă i se oferea cel mai bun pat în spital. Foştii deţinuţi erau acum trataţi cu generozitate şi respect peste tot, fiind cei mai respectaţi cetăţeni ai ţării, fapt care trezea furia comuniştilor de la putere.

   Dar Richard a fost nevoit să se transfere din spital în spital  pentru a nu atrage atenţia securităţii, căci fraţii de credinţă continuau să-l viziteze venind din multe părţi ale ţării. Curând după liberarea sa, am hotărât să sărbătorim cea de-a douăzecea aniversare a căsătoriei noastre. Dar cum el nu avea nici un ban să-mi cumpere un cadou, mi-a oferit un mic carneţel de notiţe legat în piele pe care-l procurase. În fiecare seară scria în el versuri, poeme de dragoste adresate mie. De asemenea, Mihai şi alţi prieteni apropiaţi scriau şi ei câte un scurt mesaj. Acum mi-l oferise mie. Dar acest dar de dragoste nu mi-a fost dat să-mi aparţină prea multă vreme.

   În cele dintâi zile ale "dezgheţului" politic, Richard a obţinut permisiunea de a predica iarăşi.

   Anii de persecuţie din ţară apropiaseră între ele multe biserici şi confesiuni, şi el începuse sa fie invitat la multe din acestea. Cea dintâi invitaţie a venit de la catedrala ortodoxă din Sibiu, al cărei preot era un vechi prieten de-al său. El însă îi pusese în vedere că predica trebuie începută făcându-şi semnul crucii, după tradiţia ortodoxă, pentru a nu-l supăra pe episcopul său. "Sunt gata să-mi fac toate semnele crucii prescrise în ritualul ortodox câtă vreme pot vorbi despre crucea Sa", raspunse Richard.

   Am călătorit împreună la Sibiu. Dar, cum el era înca foarte slăbit, a fost nevoie să fie aşezat pe un scaun în timpul predicii sale. Preotul decise să-l aşeze pe tronul de pe care vorbea, de obicei, Mitropolitul însuşi, ceea ce a făcut să circule zvonul printre mireni că mitropolitul se află în oraş şi va conduce slujba în acea duminică. Când colo - constataseră aceştia- nu Mitropolitul a venit, ci străinul acesta, care pe deasupra se mai spune că e... evreu! Richard a predicat, aşa cum zisese, despre cruce şi semnificaţia sa, fără vreun conţinut politic, cel puţin în aparenţă.

   Informatorii care mişunau în biserică au raportat apoi fiecare cuvânt, iar poliţia secretă înţelesese imediat sensul adânc al celor rostite mai bine decât îl înţeleseseră unii creştini. La viitoarea lui invitaţie, când ţinu o serie de prelegeri biblice în faţa Universităţii din Cluj, Ministrul Cultelor a trimis un funcţionar superior pentru a-l asculta, iar acesta a raportat că predica nu a fost decât "un torent de cuvinte seducătoare". "Seducţia" consta - aşa cum o înţelesese informatorul- în răspunsurile pe care Richard le dădea studenţilor la întrebările lor despre marxism şi religie. Desigur, soţul meu a apărat credinţa creştină şi a prezentat marxismul în adevărata sa lumină:" înşelătorie".