Convertirea mea

   Amintiri triste, personale, îmi veneau acum în minte neîncetat şi mă asaltau dureros: copil fiind, în orăşelul nostru din provincie, eram frecvent asaltată şi lovită de două eleve mari care mă insultau, mă trăgeau de păr şi-mi strigau: "Jidoavcă murdară, aşa ţi se cuvine!"

   Ştiam că aceste eleve erau creştine, ca şi părinţii lor. Mai târziu începuseră persecuţiile naziştilor în Germania. La toate argumentele pe care le aduceam, Richard căuta să-mi explice răbdător că Isus Însuşi a suferit atâtea nedreptăţi. Dar eu nu puteam să-l aud măcar pronunţând acest Nume cu buzele lui: "Eu nu am trebuinţă de El, şi nici tu. Nu e firesc pentru noi, ca evrei. Noi avem cu totul alte valori, altă viaţă, alte vederi."

   Dar veni ziua când el îmi împărtăşi hotărârea lui de a primi botezul. Eu mi-am pierdut capul cu desăvârşire.

   - Mai bine mor, decât să te văd creştin. Dar dacă vrei să devii un om religios, de ce n-ai începe mai bine să-ţi pui în practică propria ta religie evreiască?

   El mă ascultă şi începu să frecventeze sinagogile. Dar şi aici nu înceta să vorbească oamenilor despre Hristos. Apoi mă convinse într-o zi să mă duc cu el pentru a vizita o biserică, măcar din curiozitate. Înfricoşată mai întâi, dar şi curioasă, l-am însoţit. El mi-a explicat că o bună parte din aceşti sfinţi din icoane, erau evrei, ca şi Isus şi maica Sa. Cele zece porunci pe care le învaţă orice copil în şcoală, sunt, de fapt, conţinute în cărţile evreieşti ale lui Moise. Psalmii cântaţi în biserică sunt compuşi de David, regele iudeilor. Iar Vechiul Testament e plin de aluzii şi profeţii despre Hristos. Fapt este - că religia creştină nu este altceva decât propria noastră credinţă evreiască, oferită acum, tuturor neamurilor. Căci cine altul ar fi putut răspândi în lumea întreagă valorile, codul de morală şi înţelepciune ale evreilor care sunt respectate, de aproape 2000 de ani, de sute de milioane de oameni pe tot pământul? Cine altul decât Hristos? Numai datorită lucrării Sale a fost posibilă traducerea Cărţii Sfinte a poporului evreu în o mie de limbi şi dialecte, fiind astfel citită atât de oameni simpli cât şi de oameni de ştiinţă ca Pasteur, Einstein etc. Şi aşa, cu multă perseverenţă şi răbdare, Richard încerca să distrugă toate prejudecăţile mele. Din când în când mai citeam şi eu din Noul Testament. Începusem chiar să admir pe Isus, dar îl înţelegeam şi pe Ghandi care spusese: "Din tot creştinismul daţi-mi-L numai pe Hristos şi pastraţi-vă restul pentru voi". Eu nu voiam să am de-a face cu urmaşii Săi care făcuseră atâta rău poporului meu. Dar soţul meu nu accepta această părere.

   - Nimeni, zicea, nu poate accepta pe Isus fără a-i accepta şi pe ucenicii Săi. El nu vine niciodată singur, fără ucenicii Săi. Totodată, nici pe ucenicii Săi nu-i poţi accepta fără a fi gata să numeşti chiar şi pe Iuda "prietene" cum l-a numit Isus.

   O luptă grea se dădea în sufletul meu. Când mintea îmi spunea "el are dreptate", inima şi întrega mea fiinţă se răzvrăteau împotriva acestui gând.

   Într-o seară, soţul meu se întoarse de la o strângere frăţească ţinută la Misiunea Bisericii Anglicane către Evrei. Mi-a luat mâna într-a lui şi mi-a mărturisit că în acea seară "şi-a predat inima lui Cristos" şi că, în curând, se va duce să primească botezul. Vestea aceasta mi-a zdrobit inima. Era prea greu de suportat. M-am închis singură în odaia mea nemaivrând să văd pe nimeni şi am luat următoarea hotărâre: dacă soţul meu se botează eu mă sinucid. Şi când a sosit ziua de care mă temeam atât, iar Richard a plecat să-şi înfăptuiască planul, m-am aruncat pe podea, plângând în hohote. Simţeam că totul se năruie în jurul meu. În disperarea mea, am strigat deodată printre suspine: "Isuse, eu nu pot să Te primesc, şi nu vreau ca soţul meu să-Ti aparţină. Oh, nu mai pot suporta viaţa aceasta..."

   Un tremur m-a cuprins însa deodată la auzul propriilor mele cuvinte. Eu am fost cea care le-a rostit? Am rămas aşa pe podea, plângând vreme îndelungată. Apoi, încetul cu încetul o linişte ciudată s-a aşternut în sufletul meu pe nesimţite. Ceva se schimbase în mine. Dorinţa de a trăi îmi revenise. Iar când se întoarse Richard din oraşul din provincie unde fusese botezat, l-am primit cu flori la gară. Era atât de fericit cum nu-l văzusem niciodată. Am stat de vorba până târziu despre evenimentele de peste zi. Toată rezistenţa mea de până atunci se topise şi acceptam noua situaţie cu un calm pe care nu mi-l puteam explica. Cu toate acestea, încă nu mă vedeam stând într-o biserică şi ascultând predici. Nu voiam să renunţ la viaţa veselă de odinioară: dansul, frecventarea cinematografului şi a localurilor de petreceri.