Harul care duce la pocăinţă

   "Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul . . ."

   Era 11 februarie 1899, noaptea la orele 11. Eu mai eram la cârciumă "La ursul" din Durrgraben. Un om care intrase, şi-a cerut o limonadă şi un cârnaţ. Mă gândeam la mine: "omul acesta o duce bine" căci eu, jucasem cărţi şi băusem vin. Un cârnaţ bun mi-ar fi fost mult mai bun şi plăcut la ora aceasta. O dorinţă puternică se trezise în mine şi, după terminarea jocului de cărţi m-am gândit în mine însumi: "Dacă e posibil ca un om pe acest pământ să fie mântuit, atunci eu vreau sa fiu acum unul din acela. De acum înainte vreau să dau crezare Bibliei, vreau să fac ce porunceste ea şi să nu mai fac ce intrerzice ea." Atunci a venit asupra mea o putere şi o minunată fericire şi eu am ştiut precis că eu am jucat cărţi pentru ultima oară. Apoi am auzit o voce care îmi spunea să ma înscriu, prin semnatură la Crucea albastră. Nu ştiam despre ce este vorba şi pentru aceasta m-am dus încă în aceeaşi noapte la notar, care mi-a fost vecin şi l-am întrebat ce este Crucea Albastră. El mi-a spus că este o asociaţie, care cere renunţare absolută la orice băutură spirtoasă. Se va interesa unde este această asociaţie şi va merge cu mine ca să se înscrie şi el (eram tovarăşi de joc). Şi împreună ne-am înscris.

   Pe când mergeam spre casă, mi se părea că sunt acoperit cu o manta de mătase. Şi la mine se împlinise Cuvântul: "... va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi blând oile care alăptează". Soţiei i-am spus: "Aşa vin acasă pentru ultima dată; am rupt pentru totdeauna cu cârciuma". În mod firesc, ea nu a vrut să mă creadă, pentru că de prea multe ori am înşelat-o. Dar de data asta eu eram sigur de biruinţă! Ce mare mi s-a făcut Cuvântul : "Dacă Mă veţi căuta...". Nu e deajuns să vorbeşti cu o oarecare evlavie şi să asculţi de Dumnezeu în unele lucruri: cine s-a pocăit cu adevărat este gata să asculte din ceasul acela de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, în toate lucrurile.

   De aici înainte, Cuvântul Lui Dumnezeu îmi făcea mare bucurie. Până atunci îmi era ruşine să merg la adunare. Adesea, înainte, când mergeam acasă de la cârciumă, hotărâsem să merg şi la adunare, dar, când venea duminica transmiteam "că nu mai merg" Mi se părea că a merge la adunare şi a te face pocait e ceva foarte trist, şi nu aş mai avea nici o bucurie. Cu mare plăcere, am constatat că nu e aşa! Ce bucurie a venit peste mine! Niciodată nu m-am gândit că voi putea găsi atâta fericire. 

..............................

   Într-o zi au venit la noi doi bărbaţi; acestia tare frumos se rugau. Eu îmi ziceam adesea: "Aş da mult ca să mă pot ruga ca oamenii aceştia". S-au rugat şi cu soţia mea şi o socoteam fericită, deşi ea nu era pocăită şi cu atât mai puţin nascută din nou. Cu toate acele rugăciuni frumoase, soţia mea s-a îmbolnăvit. Ma duceam regulat la medic. Mi se părea că eu sunt prea păcătos. M-am rugat: "Iubite Tată Ceresc, nu ştiu ce să mai fac şi nu vreau să-Ţi mai stau în cale. Acum ai loc să o ajuţi pe soţia mea". Şi Dumnezeu a vindecat-o. Că Dumnezeu este şi medic!

   Cu toate că în vremea aceea mi se părea că sunt foarte sărac şi nenorocit, nu s-a ridicat niciodată în mine dorinţa de a mă reîntoarce la viaţa de dinainte. Dumnezeu S-a îndurat de noi şi făcuse cu soţia bolnavă o minune. Durerile ei cele mari au încetat. Puterea ei a crescut vâzând cu ochii. A putut să-şi îndrepte spatele şi picioarele. Un picior era încă mai scurt cu vreo 15 cm decât celălalt, dar după câteva zile era din nou normal. După foarte scurt timp, soţia mea a fost aşa de bine restabilită, încât putea să facă lucrări grele şi să sape toată ziua brazde. Celor ce o văzuseră în timpul boalei ei, nu le venea să creadă. Veneau de departe oamenii ca să vadă minunea cu ochii lor.

   Aceasta mi-a dat curaj să mă încred în Dumnezeu şi pentru viitor în astfel de lucruri. Pâna atunci mi se părea că sunt prea rău; dacă aş fi fost un om mai bun - aşa credeam eu - Dumnezeu m-ar asculta. Aşteptam o împlinire a rugăciunii, abia după ce deveneam mai bun. Cât de mult m-am bucurat însă şi mă bucură Cuvântul : "Aşa cum eşti, poţi veni şi vei fi primit cu îndurare." Am căpătat îndrăzneală să mă rog şi pentru alţii; şi mulţi s-au însănătoşit, chiar doi sau trei aşa zişi incurabili. Când îl întâlneam pe medic îmi zicea: "Iarăşi vrei să-mi faci concurenţă?" El a căpătat respect pentru mine.

   Eu eram aşa de entuziasmat de această lucrare, încât aş fi înfiinţat o a doua "Remi smuhle". Dumnezeu însă m-a călăuzit altfel.