Fereşte-te de păcatul mândriei!

   Acesta afectează cel mai profund neprihănirea oamenilor deoarece ei sunt cei mai inconsecvenţi cu acesta.

   "Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană" (Psalmul 19.13).

   Singura excepţie a mărturiei generale pe care Dumnezeu o dădea despre neprihănirea lui David consta în păcatul mândriei: "Căci David făcuse ce este plăcut înaintea Domnului şi nu se abătuse de la nici una din poruncile Lui în tot timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul". Celelalte păcate comise de David n-au fost puse la socoteală deoarece ele nu lăsaseră o urmă atât de adâncă asupra neprihănirii sale aşa cum făcuse acel singur pacat.

   După cum păcatul mândriei este incompatibil cu neprihănirea, tot aşa neprihănirea obişnuită nu se potriveşte cu mândria obişnuită. Dacă o singură înghiţitură din această otravă afectează în mod serios duhul unei persoane plăcute, cât de mortală trebuie să fie neprihănirii în întregime, dacă creştinul bea din ea în fiecare zi?

   După cum "Daniel a hotărât în inima lui să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului", tot astfel şi noi trebuie să ne luăm zilnic angajamentul de a nu ne întina cu păcatul mândriei.

   Augustin mărturisea: 

   "Pot greşi, dar fără să fiu considerat eretic. Pot avea multe căderi, dar prin harul lui Dumnezeu, mă străduiesc să nu fiu un păcătoas mândru".

   Dacă nu doreşti să devii un păcătos mândru, încetează să fii uşuratic faţă de păcatele ce par mai puţin grave în comparaţie cu altele.

   De exemplu, când cugetul lui David îl mustra pentru că tăiase din haina lui Saul, el s-a oprit de la ce-şi propusese şi s-a îndepărtat. Inima duioasă a lui David îi reproşa că tăiase din veşmântul regelui şi astfel nu i-a îngăduit să-i taie capul şi să-i ia viaţa acestuia.

   Dar, cu altă ocazie, cugetul lui David a fost prea întunecat pentru a-l preveni de pericolul care îl pândea, aşa că el a poftit-o pe Batşeba. Asemenea unui alpinist surprins de o avalanşă, el a fost zdrobit de păcate unul după altul, până când, în final, a căzut în păcatul uciderii.

   Când răul este îngheţat, un om se poate aventura să umble şi să alerge acolo unde nu ar fi îndrăznit să-şi pună piciorul dacă gheaţa ar fi fost topită sau crăpată. Şi când inima unui om evlavios este atât de împietrită încât poate persista într-o nelegiuire, oricât de neînsemnată i s-ar părea, iar cugetul lui nu este zdrobit, cine ştie cât de mult se va cufunda el în păcat?