Invitaţie pe înălţimi

   Aceasta este povestea felului în care Mult-Temătoarea a fugit de la rudele ei, Fricile, mergând cu Păstorul spre Înălţimi, acolo unde dragostea desăvârşită izgoneşte frica.

   Mult-Temătoarea se afla de câţiva ani în slujba Păstorului Sef, a cărui turme numeroase păşteau jos în Valea Umilinţei. Ea locuia cu prietenele şi tovarăşele ei de lucru, Milă şi Pace, într-o căsuţă albă şi liniştită din satul Mult-Cutremur. Îşi iubea munca şi dorea cu ardoare să-L mulţumească pe Păstorul şef, dar pe cât era de bucuroasă în multe privinţe, pe atât era de conştientă de o serie de lucruri care o împiedicau în lucrarea ei şi îi cauzau multă disperare tainică şi ruşine.

   În primul rând, era oloagă, avea picioarele aşa de strâmbe încât deseori acestea o făceau să şchiopăteze şi să se împiedice în timpul lucrului. Apoi, mai aveau şi dizgraţiosul cusur al unei guri strâmbe, care îi desfigura atât expresia feţei cât şi vorbirea. Ea realiza cu tristeţe faptul că aceste defecte urâte erau cauza mirării şi jicnirii multora dintre cei ce ştiau că ea se afla în serviciul marelui Păstor. Din adâncul inimii tânjea după o completă eliberare  dupa aceste neajunsuri, după frumuseţe, graţie şi putere, aşa cum erau mulţi dintre lucrătorii Pastorului, dar mai presus de acestea îşi dorea să fie ca Păstorul Şef. Se temea însă că nu va exista eliberare pentru ea de aceste două infirmităţi dezagreabile, care vor continua să-i afecteze munca.

   Exista însă un alt necaz, chiar mai mare în viaţa ei. Mult-Temătoarea era membră a Familiei Frica, iar rudele ei erau risipite prin întreaga vale, astfel încât nu va putea scăpa de ele niciodată. Fiind orfană, ea crescuse în casa mătuşii ei, sărmana doamnă Presimţiri Sumbre, împreuna cu cele două verişoare ale ei, Pososmorâta şi Ciudoasa, şi cu fratele lor Laşul, un mare tiran care îşi făcuse un obicei de a o chinui şi a o persecuta într-un mod cumplit.

   Asemenea celorlalte familii ce locuiau în Valea Umilinţei, toţi membrii Fricii Îl urau pe Păstorul Şef şi încercau să-i boicoteze lucrătorii, şi evident considerau drept mare ofensă ca tocmai unul dintre ai lor să intre în serviciul Lui. În consecinţă, se străduiau din răsputeri ca atât prin ameninţări cât şi prin convingeri să o îndepărteze din serviciul Lui, iar într-o groaznică zi îi aduseră la cunoştinţă hotărârea familiei, conform căreia va trebui să se căsătorească imediat cu verişorul ei, Laşul, şi să se aşeze respectabil la casa ei alături de cei dintr-un neam cu ea. În cazul în care ar fi refuzat să se supună de bunăvoie, ei urmau să recurga la forţă şi impunere. Mult-Temătoarea era, desigur, copleşită de groază doar la simplul gând, dar rudele ei o îngroziseră dintotdeauna, astfel încât ea nu învăţase să se opună sau să ignore ameninţările lor, ci pur şi simplu se ghemuia de frică în faţa lor, repetând întruna că nimic nu o va determina să se mărite cu Laşul, nefiind însă în stare să se elibereze de prezenţa lor.

   Nefericita întrevedere dură astfel o vreme îndelungată, iar când în sfârşit o părăsiseră pentru un timp, se lăsase deja seara. Foarte uşurată, Mult-Temătoarea, îşi aminti că pe la această oră Păstorul Şef îşi conducea turmele spre locul lor obişnuit de adăpost, în preajma unei cascade şi a unui iaz minunat de la periferia satului. Către acest loc era şi ea obişnuită să meargă în fiecare dimineaţă spre a-L întâlni pe Păstor şi a-I afla dorinţele şi poruncile pentru acea zi, iar apoi seara din nou pentru a-şi prezenta raportul lucrării zilnice. Era deci, vremea să-L întâlnească acolo, lângă iaz, şi ea era sigură că El  o va ajuta şi nu va îngădui ca rudele ei să o răpească şi să o oblige să-şi părăsească slujba în favoarea unei sclavii cumplite prin căsnicia cu Laşul.

   Încă tremurând de teamă şi făra a se opri pentru a-şi şterge lacrimile de pe faţă, Mult-Temătoarea închise uşa căsuţei şi porni spre cascadă şi iaz.

   Lumina lină a serii umplea Valea Umilinţei cu o strălucire aurie, în timp ce ea părăsi satul şi începu să strabată câmpiile. În spatele râului, munţii care străjuiau partea de răsărit a Văii aidoma unor metereze înalte, prindeau deja nuanţe de roz, iar defileele lor adânci erau pline de umbre fermecătoare şi misterioase. Străbatând liniştea şi pacea acestei seri calme, sărmana ajunse la iazul unde o aştepta Păstorul şi Îi aduse la cunoştinţă conjunctura cumplită în care se afla.

..........................

   "Nu te teme", spuse blând Păstorul. "Tu eşti în slujba Mea şi dacă te vei încrede în Mine, ei nu vor putea să te oblige împotriva voinţei tale spre nici o alianţă. Dar nu ar trebui să le permiţi rudelor tale Fricile să intre în căsuţa ta, deoarece ei sunt duşmani ai Regelui, care te-a luat în serviciul Lui".

..........................

   "O, de-aş putea fugi din Valea Umilinţei o dată pentru totdeauna şi să merg spre Înălţimi, unde nu mă poate ajunge nici o Frică şi nici o altă rudă!"

   Nici nu rostise bine aceste cuvinte că, spre marea ei uimire, Păstorul răspunse: "Demult am aşteptat să te aud propunând aceasta, Mult-Temătoareo! Într-adevăr ar fi mai bine pentru tine să părăseşti Valea Umilinţei îndreptându-te spre Înălţimi, iar Eu te voi duce acolo cu plăcere. Versanţii descendenţi ai acelor munţi mai puţin înalţi de cealaltă parte a râului alcătuiesc graniţa Împărăţiei Tatălui Meu, Tărâmul Dragostei. Nici un fel de frică nu poate locui acolo deoarece dragostea desăvârşită izgoneşte frica."

   "Este adevărat că drumul spre Înălţimi este greu şi totodată periculos", spuse Păstorul. "Trebuie să fie aşa, pentru ca nimic din ce este vrăjmaş Dragostei să nu poată urca şi invada Împărăţia . Nimic întinat sau imperfect nu e permis acolo, iar locuitorii Înălţimilor, au într-adevăr nevoie de picioare de căprioară. Şi Eu Însumi am aşa ceva, şi aidoma unui căprior sau cerb pot să sar peste munţi şi peste dealuri cu cea mai mare uşurinţă şi plăcere. Dar, Eu pot să-ţi fac şi ţie picioare ca de căprioară şi să te aşez pe Înalţimi. Astfel Mă vei putea sluji mai devotat şi vei fi departe de orice atingere vrăjmaşă. Sunt încântat să aud că tânjeai să mergi într-acolo, căci, după cum spuneai înainte, asteptam ca tu să faci o astfel de propunere".

................................

   ...ea putu să-şi vadă inima exact aşa cum o vedea El...

................................

   "În acest caz, Îmi îngădui să sădesc acum, acolo, sămânţa Dragostei adevărate?" o întrebă Păstorul. "Îţi va trebui timp ca să-ţi formezi picioare de căprioară şi să urci pe Înălţimi, iar dacă Eu voi sădi sămânţa în inima ta acum, ea va fi pregătită să înflorească pe când vei ajunge acolo."

...................................

   "Sămânţa pare foarte ascuţită", zise ea rezervată. "Nu va durea dacă mi-o vei aşeza în inimă?" ... ... "Mult-Temătoareo, te-am avertizat deja că Dragostea şi Durerea merg alături, cel puţin pentru o vreme. Dacă vei cunoaşte Dragostea, atunci vei ştie ce e durerea."

   Mult-Temătoarea împinse spinul în inima ei. Era adevărat, după cum îi spusese, că simţi ca o străpungere, dar dispăru repede iar apoi, brusc, o dulceaţă necunoscută sau neimaginată până atunci îi străbătu fiinţa. Era dulce-amăruie, dar totuşi senzaţia dulce predomina.

........................................

   "Acum te poţi duce acasă să te pregăteşti pentru plecare. Să nu iei nimic cu tine, dar să laşi totul în ordine. Nu spune nimănui nimic, căci o călătorie spre Înălţimi trebuie să rămână un secret."

   Totuşi, ajungând în sfârşit  în siguranţa căsuţei, începu să se simtă mai bine, iar după ce bău o ceaşcă de ceai şi luă cina îşi reveni într-atât încât putu să-şi amintească toate cele întâmplate acolo, lângă cascadă şi iaz. Deodată îşi aminti cu uimire că în inima ei fusese sădită o sămânţă, sămânţa Dragostei. Pe măsură ce reflecta, o cuprinse o dulceaţă copleşitoare, acel dulce-amărui, extazul nedefinit, dar încântător al unei noi fericiri. "Este o fericire să iubeşti!" îşi spuse micuţa Mult-Temătoare. După ce aranjă căsuţa pregătindu-se pentru noapte, fiind extrem de obosită ca urmare a tuturor sentimentelor conflictuale ale acelei zile, se duse la culcare. Întinsă în pat, înainte de a adormi, ea cântă din nou  pentru sine o altă cântare minunată din vechea carte de cântări:  "Spune-mi tu, pe care te iubeşte inima mea, Unde îţi paşti oile, unde te odihneşti la amiază?... ... " Apoi căzu într-un somn greu şi fără vise.

 (fragmente din capitolul 1)